J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Nu accept să-mi vorbeşti aşa! spuse Unchiul Vernon, tremurând de mânie.

Dar Harry nu avea de gând să suporte. Trecuseră vremurile când fusese nevoit să accepte fiecare regulă stupidă impusă de Dudley. Nu urma regimul lui şi nu avea de gând să îl lase pe Unchiul Vernon să îi interzică să se ducă la Cupa Mondială de Vâjthaţ.

Harry trase adânc aer în piept şi apoi spuse:

— Bine, deci nu pot să mă duc la Cupa Mondială. Atunci pot să plec, da? Trebuie să termin o scrisoare către Sirius. Ştii, naşul meu…

O făcuse! Spusese cuvintele magice. Acum privea cum din obrajii Unchiului Vernon pierea pe porţiuni întregi culoarea prunei, faţa lui arătând acum ca o îngheţată de afine prost omogenizată.

— Îi… îi… scrii? zise Unchiul Vernon, încercând să pară calm, însă Harry văzuse cum îi îngheţaseră de frică pupilele ochilor săi mici.

— Păi, da, de ce nu? zise Harry cu un glas obişnuit. A trecut ceva vreme de când nu a mai auzit nimic despre mine şi să nu cumva să creadă că e ceva în neregulă…

Rămase locului numai pentru a se bucura de efectul acestor cuvinte. Aproape că putea să vadă cum se învârteau rotiţele din capul Unchiului Vernon, pe sub părul negru, des şi cu o cărare impecabilă. Dacă încerca să-l oprească pe Harry să-i scrie lui Sirius, acesta ar putea crede că Harry era nedreptăţit. Dacă nu îi dădea voie să se ducă la Cupa Mondială de Vâjthaţ, băiatul i s-ar putea plânge lui Sirius, care ar şti imediat că Harry era oropsit. Unchiului Vernon nu-i mai rămânea decât un singur lucru de făcut. Harry aproape că vedea cum decizia i se înfiripă în minte, de parcă faţa lătăreaţă şi mustăcioasă a Unchiului Vernon devenise transparentă. Harry se strădui să nu schiţeze nici un zâmbet şi să-şi păstreze o expresie cât mai neutră. Şi în acel moment…

— Atunci, aşa rămâne. Poţi să te duci la… chestia aia… Cupa Mondială de nu ştiu ce… Să le scrii ălora… familiei Weasley… să vină să te ia. Eu nu am timp să te duc cine ştie pe unde, prin ce colţ de ţară! Şi poţi să petreci restul verii acolo. Şi poţi să-i spui… ăăă… naşului tău… că te duci…

— Bine, zise Harry vesel.

Se întoarse şi se îndreptă către uşa de la sufragerie, luptându-se să nu sară în sus de bucurie. Se ducea la familia Weasley, se ducea să vadă Cupa Mondială de Vâjthaţ!

Pe hol, aproape că se izbi de Dudley, care se furişase până la uşă, sperând să audă cum era refuzat Harry. Fu cât se poate de nemulţumit să vadă rânjetul larg de pe chipul lui Harry.

— A fost un mic dejun… excelent, nu-i aşa? zise Harry. Eu sunt sătul, tu nu?

Încântat de expresia uimită de pe faţa lui Dudley, Harry urcă scările, sărind câte trei trepte deodată şi intră în camera lui dintr-un singur salt.

Imediat, observă că se întorsese Hedwig. Stătea în cuşca ei, privindu-l pe Harry cu ochii enormi, de culoarea chihlimbarului, şi clănţănind din cioc într-un fel care însemna că o deranja ceva. Sursa nemulţumirii sale apăru aproape instantaneu.

— AU! zise Harry.

Ceea ce părea a fi o minge de tenis mică, gri şi plină de pene tocmai nimerise una dintre tâmplele lui Harry. Harry îşi masă tâmpla furios, uitându-se în sus pentru a descoperi ce îl lovise şi văzu o bufniţă atât de mică, încât încăpea în palmă. Aceasta zbura agitată prin cameră, ca un artificiu scăpat de sub control.

Abia atunci, Harry observă că îi lăsase o scrisoare la picioare. Harry se aplecă. Recunoscu scrisul lui Ron şi deschise plicul. Înăuntru era un bilet scris în grabă.

Harry,

TATA A LUAT BILETELE! Irlanda contra Bulgariei, miercuri seara. Mama le scrie Încuiaţilor tăi, ca să le ceară permisiunea să vii. S-ar putea să fi primit deja scrisoarea, nu ştiu cât de rapidă e poşta Încuiaţilor. M-am gândit totuşi să-ţi trimit şi biletul ăsta prin Pig.

Harry citi din nou cuvântul „Pig” şi apoi se uită la bufniţa micuţă, care acum se rotea în jurul lămpii. Nu văzuse niciodată ceva care să semene mai puţin cu un porc! Poate că nu descifrase ca lumea scrisul lui Ron. Se întoarse la scrisoare.

Venim să te luăm, indiferent dacă sunt sau nu de acord rudele tale, nu poţi să ratezi Cupa Mondială, dar Mama şi tata au zis că mai întâi ar fi bine să pretindă că ar avea nevoie de permisiunea lor. Dacă te lasă, trimite răspunsul cu Pig cât mai repede şi venim duminică la cinci fix să te luăm. Dacă nu te lasă, trimite-l pe Pig înapoi cât mai repede şi oricum venim să te luăm duminică la cinci fix!

Hermione vine astăzi după-amiază. Percy a început serviciul la „Departamentul de relaţii magice internaţionale”. Aşa că nu pomeni nimic despre relaţii externe, dacă vrei să eviţi discuţiile plictisitoare şi interminabile!

Ne vedem curând,

— Linişteşte-te! spuse Harry, în timp ce mica bufniţă zbura foarte aproape de Harry, huhuind fericită, de mândrie, presupuse Harry, că adusese scrisoarea la adresa corectă. Vino aici, trebuie să-mi duci răspunsul înapoi!

Bufniţa se aşeză pe cuşca lui Hedwig. Hedwig o privi cu răceală, de parcă ar fi avertizat-o să nu cumva să se apropie mai mult.

Harry luă din nou pana de uliu şi o bucată de pergament, pe care scrise:

Ron,

Totul e în regulă, Încuiaţii îmi dau voie să vin. Ne vedem mâine la cinci. Abia aştept!

Împături biletul până deveni foarte mic şi, cu mare dificultate, reuşi să-l lege de piciorul micuţei bufniţe, în timp ce aceasta nu stătea locului o clipă, de fericire. După ce îi prinse biletul de picior, bufniţa ţâşni iarăşi pe fereastră şi dispăru în văzduh.

Harry se întoarse la Hedwig.

— Ce zici de o călătorie lungă, Hedwig? o întrebă el.

Hedwig huhui cu multă demnitate.

— Poţi să-i duci asta lui Sirius din partea mea? spuse el, luând în mână scrisoarea. Stai puţin… Mai am ceva de adăugat…

Dacă vrei să iei legătura cu mine, voi fi la prietenul meu, Ron Weasley, pe tot restul verii. Tatăl lui ne-a luat bilete la Cupa Mondială de Vâjthaţ!

Odată terminată, Harry legă scrisoarea de piciorul lui Hedwig, care stătu surprinzător de nemişcată, de parcă ar fi vrut să demonstreze cum ar trebui să se poarte o bufniţă-poştaş adevărată.

— Mă găseşti la Ron când te întorci, bine? îi mai spuse Harry.

Ea îi muşcă degetul uşor şi drăgăstos, apoi, cu un zgomot molcom, îşi întinse aripile enorme şi zbură pe fereastra deschisă.

Harry o privi cum zboară şi apoi se târî sub pat, dădu la o parte scândura şi scoase o bucată mare de tort. O mâncă acolo pe podea, savurând fericirea de care era cuprins. El se desfăta cu tort, în timp ce Dudley nu mâncase decât grepfrut; era o zi însorită de vară, mâine avea să părăsească Aleea Boschetelor, cicatricea nu îl mai durea şi se ducea să vadă Cupa Mondială de Vâjthaţ! Ce îşi mai putea dori? Era greu, în acel moment, să fie îngrijorat de ceva… Nici chiar de Cap-de-Mort!

Până la ora douăsprezece fix, în ziua următoare, cufărul lui Harry era plin cu cele mai îndrăgite lucruri ale sale: pelerina care îl făcea invizibil, pe care o moştenise de la tatăl său, mătura pe care o primise de la Sirius, harta vrăjită a castelului Hogwarts, pe care o primise anul trecut de la Fred şi George Weasley. Îşi golise spaţiul secret de sub podeaua de sub pat, căutase prin toate ungherele camerei cărţi de vrăji sau pene de scris uitate şi dăduse jos de pe perete calendarul pe care ţinea socoteala zilelor care îi mai rămăseseră până la întâi septembrie, când urma să se întoarcă la Hogwarts.