J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Atmosfera din casa de pe Aleea Boschetelor, numărul 4, era foarte încordată. Sosirea iminentă a unor vrăjitori la ei acasă îi făcuse pe membrii familiei Dursley irascibili şi neliniştiţi. Unchiul Vernon păruse chiar speriat când Harry îi adusese la cunoştinţă că familia Weasley venea să-l ia la cinci fix, în ziua următoare.

— Sper că le-ai spus ălora să se îmbrace cum trebuie, se răţoi el deodată. Am văzut eu ce vă puneţi pe voi. Sper ca măcar să aibă decenţa să se îmbrace normal.

Harry avu un presentiment neplăcut. Rareori îi văzuse pe domnul sau pe doamna Weasley purtând ceva considerat „normal” de către familia Dursley. Copiii lor s-ar fi putut să poarte haine de-ale Încuiaţilor în timpul vacanţelor, însă domnul şi doamna Weasley se îmbrăcau de obicei cu robe lungi, în diferite stadii de uzură. Lui Harry îi păsa prea puţin de ce ar zice vecinii, însă era neliniştit la gândul că membrii familiei Dursley ar putea fi extrem de nepoliticoşi cu familia Weasley, dacă ar apărea aşa cum îşi închipuia Unchiul Vernon că arată vrăjitorii în carne şi oase.

Unchiul Vernon îşi pusese cel mai bun costum. S-ar fi putut crede că era un gest de ospitalitate, dar Harry ştia prea bine că Unchiul Vernon vroia să pară impozant şi să-i intimideze. Dudley, pe de altă parte, era străveziu. Şi nu din cauza curei de slăbire, ci de frică. În urma ultimei întâlniri cu un vrăjitor adult, Dudley se alesese cu o codiţă de porc care îi sfredelea pantalonii, iar Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon fuseseră nevoiţi să plătească operaţia de îndepărtare a acesteia la o clinică particulară din Londra. Prin urmare, nu era chiar atât de surprinzător că Dudley îşi tot trecea mâna peste fund şi se plimba prin camere, mergând în diagonală, parcă pentru a nu oferi aceeaşi ţintă duşmanului.

Prânzul fu o masă aproape mormântală. Dudley nu protestă în nici un fel în legătură cu mâncarea (brânză de vaci şi ţelină rasă). Mătuşa Petunia nu mâncă absolut nimic. Ţinea mâinile încrucişate şi gura pungă, părând să-şi mestece limba, pentru a ţine în frâu cuvintele grele, pe care tare ar fi dorit să i le arunce lui Harry în faţă.

— Şi zici că vin cu maşina? Sigur? răcni Unchiul Vernon peste masă.

— Hm, făcu Harry.

Nu se gândise la asta. Cum intenţiona familia Weasley să îl ia cu ei? Nu mai aveau maşină. Vechiul Ford pe care îl avuseseră odată hoinărea în prezent prin Pădurea Interzisă de la Hogwarts. Însă anul trecut domnul Weasley împrumutase o maşină a Ministerului Magiei. Probabil că şi în ziua aceea avea să facă la fel…

— Cred că da, zise Harry.

Unchiul Vernon pufni în barbă. În mod normal, ar fi întrebat ce maşină avea domnul Weasley. Îi plăcea să-i judece pe ceilalţi bărbaţi după cât de mari şi scumpe erau maşinile lor. Însă Harry se îndoia că Unchiul Vernon l-ar fi plăcut pe domnul Weasley chiar dacă ar fi condus un Ferrari.

Harry petrecu cea mai mare parte a după-amiezei în camera sa. Nu o mai putea suporta pe Mătuşa Petunia, care se uita afară printre draperii, din cinci în cinci secunde, de parcă s-ar fi anunţat că scăpase pe străzi un rinocer de la Grădina Zoologică. În sfârşit, la cinci fără un sfert, Harry coborî în sufragerie.

Mătuşa Petunia umfla pernele cu un zel fanatic. Unchiul Vernon se prefăcea că citeşte ziarul, însă ochii săi mici nu se mişcau pe rânduri şi Harry era convins că de fapt asculta cu urechile ciulite, aşteptând să audă o maşină care se apropia. Dudley stătea ghemuit într-un fotoliu, cu mâinile grăsane încleştate sub fund. Harry nu mai putu suporta tensiunea. Ieşi din cameră şi se duse să se aşeze pe scările din hol, cu ochii aţintiţi pe ceas. Inima îi bătea să-i spargă pieptul de emoţie şi nerăbdare.

Însă ora cinci trecu precum venise. Unchiul Vernon începuse să transpire în costumul său. Deschise uşa din faţă, cercetă strada şi apoi îşi retrase capul rapid.

— Au întârziat! se răsti el la Harry.

— Ştiu, zise Harry. Poate că… sunt prinşi în trafic… sau ceva de genul ăsta.

Cinci şi zece… Apoi cinci şi un sfert… Harry începea să fie şi el îngrijorat. La cinci şi jumătate, îi auzi pe Unchiul Vernon şi pe Mătuşa Petunia schimbând replici scurte în sufragerie.

— Nici un pic de respect!

— Dacă aveam altceva de făcut?

— Poate cred că îi invităm la cină, dacă întârzie…

— Ei bine, pot să-şi pună pofta-n cui, zise Unchiul Vernon şi Harry îl auzi cum se ridică şi începe să se plimbe prin sufragerie. Or să-l ia pe băiat şi or să plece, n-or să mai rămână la masă! Asta dacă mai vin. Probabil că au greşit ziua. Cei ca ei nu pun mare preţ pe punctualitate. Sau au o maşină amărâtă care s-a stri… AAAAAAAAAAAH!

Harry tresări. Din partea cealaltă a sufrageriei se auziră ţipetele îngrozite ale celor trei Dursley. În clipa următoare, Dudley veni fuga în hol, înnebunit de frică.

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Harry. Spune odată!

Însă Dudley nu părea să fie în stare să vorbească. Cu mâinile încă încleştate de fund, fugi cât de repede putu în bucătărie. Harry se grăbi să se ducă în sufragerie.

Din spatele şemineului baricadat, de după cărbunii falşi, se auzeau nişte zgomote şi râcâieli puternice.

— Ce este? sări Mătuşa Petunia, care se lipise de perete şi se holba îngrozită către foc. Ce se întâmplă, Vernon?

Se lămuriră în câteva secunde. Se auziră câteva voci din spatele şemineului blocat.

— Au! Fred, nu! Du-te înapoi, ceva nu e în regulă… Spune-i lui George să nu… Au! George, nu, nu mai e loc, du-te înapoi repede şi spune-i lui Ron…

— Tată, poate ne aude Harry şi ne deschide drumul…

Se auziră bătăi în peretele din spatele focului fals.

— Harry? Harry, ne auzi?

Soţii Dursley îl priviră pe Harry ca nişte lupi întărâtaţi.

— Ce este asta? răcni Unchiul Vernon. Ce se întâmplă?

— Au… Au încercat să vină cu pudră Zvrr, zise Harry, stăpânindu-şi cu greu dorinţa nebună de a izbucni în râs. Pot călători şi prin foc… dar aţi blocat şemineul şi… Staţi puţin!

Se apropie de şemineu şi strigă prin perete.

— Domnule Weasley? Mă auziţi?

Bătăile se opriră. Cineva din şemineu făcu: „Ssst!”

— Domnule Weasley, sunt Harry… Şemineul e blocat. Nu puteţi să veniţi pe aici…

— Fir-ar să fie! se auzi vocea domnului Weasley. Ce le-a venit să blocheze şemineul?

— Au un foc… electric, le explică Harry.

— Da? Serios? se auzi domnul Weasley, brusc entuziasmat. Eclectic, zici? La priză? Dumnezeule, trebuie să văd asta… Să ne gândim… Au, Ron, ai dat peste mine!

Vocea lui Ron se alătură celorlalte.

— Ce facem aici? S-a întâmplat ceva?

— O, nu, Ron, se auzi vocea lui Fred, plină de sarcasm. Nu, am ajuns exact unde vroiam!

— Da, ne distrăm de minune, zise George, a cărui voce abia se auzea, de parcă era strivit de perete.

— Băieţi, băieţi… zise domnul Weasley încet. Încerc să mă gândesc ce trebuie să fac… A da… sigur… singura posibilitate… Dă-te la o parte, Harry!

Harry se trase lângă canapea. Unchiul Vernon se apropie însă.

— Staţi puţin! răcni el către şemineu. Ce aveţi de gând să…

BANG!

Rezistenţele electrice ţâşniră spre capătul celălalt al camerei, în timp ce şemineul blocat era împins înainte, propulsându-i afară pe domnul Weasley, Fred, George şi Ron într-un nor de praf şi bucăţele de moloz. Mătuşa Petunia ţipă şi căzu peste măsuţa de cafea. Unchiul Vernon o prinse înainte să atingă podeaua şi se holbă, mut de uimire, la o parte a familiei Weasley. Toţi aveau părul roşu ca focul, inclusiv Fred şi George, care erau identici până la ultimul pistrui.