J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Acum e mai bine, spuse domnul Weasley, scuturându-şi de praf roba lungă şi verde şi aranjându-şi ochelarii. Ah, dumneavoastră trebuie să fiţi unchiul şi mătuşa lui Harry!

Înalt, slab şi cu un început de chelie, se apropie de Unchiul Vernon cu mâna întinsă, însă Unchiul Vernon se dădu înapoi câţiva paşi, cu Mătuşa Petunia ascunzându-se după el.

Unchiul Vernon rămăsese fără grai. Cel mai bun costum al său era plin de un praf albicios, care se aşternuse şi pe părul şi mustaţa lui şi îl făcea să arate de parcă tocmai ar fi îmbătrânit cu treizeci de ani.

— Hm… da… Îmi cer scuze pentru asta, zise domnul Weasley, retrăgându-şi mâna şi uitându-se peste umăr la şemineul demolat. Este numai vina mea, pur şi simplu nu m-am gândit că nu vom putea ieşi pe partea asta. V-am conectat şemineul la Reţeaua Zvrr doar pentru după-amiaza asta, ştiţi, ca să-l luăm pe Harry. Şemineele Încuiaţilor nu ar trebui să fie conectate la reţeaua noastră, strict vorbind, însă am o cunoştinţă la Transportul Zvrr şi am aranjat totul. Însă îl pot repara imediat, nu vă faceţi griji. O să fac mai întâi un foc ca să-i trimit înapoi pe băieţi şi apoi vă repar şemineul, înainte să dispar.

Harry era convins că soţii Dursley nu înţeleseseră o boabă. Încă se holbau la domnul Weasley, înmărmuriţi. Mătuşa Petunia se ridică şi se ascunse în spatele Unchiului Vernon.

— Bună, Harry! zise domnul Weasley vesel. Ţi-ai pregătit cufărul?

— E sus, îi zise Harry, întorcându-i zâmbetul.

— Îl luăm noi, zise Fred imediat.

Făcându-i cu ochiul lui Harry, Fred şi George ieşiră din cameră. Ştiau unde era camera lui Harry, de când îl salvaseră la un moment dat din ghearele Unchiului Vernon, în puterea nopţii. Harry era convins că Fred şi George mureau de curiozitate să-l vadă pe Dudley, auziseră atâtea despre el de la Harry.

— Bine, zise domnul Weasley, dând din mâini, în timp ce se străduia să înlăture penibila tăcere. Ce… Ce casă drăguţă aveţi!

Având în vedere că sufrageria altădată imaculată era acum acoperită de praf şi de bucăţi de cărămidă, această remarcă nu le făcu deloc plăcere soţilor Dursley. Chipul Unchiului Vernon se învineţi iarăşi, iar Mătuşa Petunia rămase cu ochii holbaţi, mestecându-şi iar limba. Dar păreau prea speriaţi pentru a mai spune ceva.

Domnul Weasley se uită în jur. Adora orice avea legătură cu Încuiaţii. Harry îşi dădu seama că de-abia aştepta să se ducă să examineze televizorul şi videocasetofonul.

— Merg cu eclecticitate, nu? spuse el pe un ton atotştiutor. A, da, uite priza. Eu colecţionez prize, îi spuse el Unchiului Vernon. Şi baterii. Am o colecţie impresionantă de baterii. Soţia mea crede că sunt nebun, dar ce să fac dacă-mi plac…

Era evident că şi Unchiul Vernon era de aceeaşi părere cu doamna Weasley. Se mută puţin spre dreapta, acoperind-o în întregime pe Mătuşa Petunia, de parcă ar fi crezut că domnul Weasley ar putea să-i atace în orice moment.

Dudley apăru subit în cameră. Harry auzi zgomotul făcut de cufărul său tras pe scări de Fred şi de George şi ştia că sunetele acelea îl scoseseră pe Dudley din bucătărie. Dudley se lipi de perete, privindu-l pe domnul Weasley îngrozit şi încercă să se ascundă în spatele părinţilor lui. Din nefericire, Unchiul Vernon, destul de solid pentru a-i fi pavăză Mătuşii Petunia, care era ciolănoasă şi slabă, nu era nici pe departe destul de lat pentru a-l ascunde pe Dudley.

— Ah, şi el este vărul tău, nu-i aşa, Harry? întrebă domnul Weasley, făcând o altă încercare îndrăzneaţă de a conversa.

— Da, zise Harry, el e Dudley.

Harry şi Ron schimbară nişte priviri rapide, apoi îşi mutară privirile în altă parte, făcând cu greu faţă tentaţiei de a izbucni în râs. Dudley nu îşi dezlipea mâinile de fund, de parcă i-ar fi fost frică să nu îi cadă. Domnul Weasley, pe de altă parte, părea cu adevărat îngrijorat de comportamentul straniu al lui Dudley. Într-adevăr, din tonul vocii sale când vorbi mai pe urmă, Harry fu convins că domnul Weasley credea că Dudley era la fel de nebun precum îl credea familia Dursley pe el, cu singura diferenţă că domnul Weasley simţea mai degrabă compasiune pentru Dudley, în loc de frică.

— Ai avut o vacanţă plăcută, Dudley? îl întrebă el cu blândeţe.

Dudley începu să scâncească. Harry văzu cum mâinile i se strâng şi mai tare în jurul fundului său enorm.

Fred şi George se întoarseră în cameră, cărând cufărul lui Harry. Aruncară o privire în jur şi îl zăriră pe Dudley. Pe feţele lor apărură rânjete răutăcioase, identice şi ele.

— Ei, bine, zise domnul Weasley. Să plecăm, nu?

Îşi suflecă mânecile şi îşi scoase bagheta. Harry îi văzu pe cei trei membri ai familiei Dursley lipindu-se de zid într-o singură mişcare.

— Incendio! zise domnul Weasley, aţintind bagheta către gaura din peretele din spatele lui.

Din şemineu se ridicară flăcări, pârâind vesele, de parcă ar fi ars aşa de ore întregi. Domnul Weasley scoase un săculeţ din buzunarul său, îl desfăcu, luă un vârf din pudra aflată în el şi îl aruncă în flăcări, care se făcură pe dată verzi ca smaraldul şi se înteţiră.

— Haide, Fred, du-te tu primul! îi zise domnul Weasley.

— Venim, făcu Fred. O, nu… stai puţin…

O pungă de dulciuri se revărsase din buzunarul lui Fred, iar conţinutul ei se rostogolea acum în toate direcţiile. Bomboane mari şi mici, în ambalaje multicolore.

Fred se aplecă, le strânse şi apoi le făcu vesel cu mâna celor trei Dursley, după care păşi direct în foc, zicând clar „VIZUINA!”. Mătuşa Petunia scoase un mic ţipăt speriat. Se auzi un sunet ca un fâlfâit de aripi şi Fred dispăru.

— Bine, acum George, zise domnul Weasley. Ia şi cufărul! Harry îl ajută pe George să ducă spre foc cufărul şi să-l ridice în picioare, ca să-l poată apuca mai bine. Apoi, cu un al doilea fâlfâit, George strigă „VIZUINA!” şi dispăru şi el.

— Ron, tu urmezi, zise domnul Weasley.

— Pe curând, zise Ron către familia Dursley.

Îi zâmbi larg lui Harry, apoi păşi în foc, strigă şi el „VIZUINA!” şi dispăru.

Acum nu mai rămăseseră decât Harry şi domnul Weasley.

— Păi… La revedere, le spuse Harry rudelor lui.

Aceştia nu răspunseră nimic. Harry se duse către foc, dar chiar când ajunse la marginea şemineului, domnul Weasley îl opri. Se uită uimit la familia Dursley.

— Harry v-a zis la revedere, spuse el. Nu l-aţi auzit?

— Nu contează, îi spuse Harry încet domnului Weasley. Sincer, nu îmi mai pasă.

Domnul Weasley nu îşi luă mâna de pe umărul lui Harry.

— Nu o să vă mai vedeţi nepotul până vara viitoare, îi spuse el Unchiului Vernon, uşor indignat. Sunt sigur că vreţi să vă luaţi la revedere, nu-i aşa?

Chipul Unchiului Vernon era roşu de mânie. Ideea ca omul care tocmai îi distrusese jumătate din sufragerie să-i mai dea şi lecţii de bună purtare părea să-i producă o infinită suferinţă. Dar domnul Weasley avea încă bagheta în mână, iar ochii Unchiului Vernon căzură imediat pe ea, după care spuse cât se putea de rece: „La revedere!”

— Pe curând, spuse Harry, păşind cu un picior în flăcările verzi, care îi dădeau o senzaţie plăcută de vânt cald.

În acel moment însă, din spatele său se auzi un sunet îngrozitor, ca şi când cineva s-ar fi înecat, şi Mătuşa Petunia începu să urle.

Harry se întoarse, Dudley nu mai era în spatele părinţilor lui. Era îngenuncheat lângă măsuţa de cafea şi gata să se sufoce cu o panglică scârboasă, mov, lungă de o jumătate de metru. O secundă mai târziu, Harry îşi dădu seama cu uimire că panglica era de fapt limba lui Dudley. În faţa lui, pe podea, era un ambalaj colorat în care se aflase o bomboană.