Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

Însă se întrerupse; sosea poşta de dimineaţă şi, ca de obicei, Profetul zilei venea în zbor spre ea în ciocul unei strigi care ateriză periculos de aproape de zaharniţă şi întinse un picior. Hermione îi puse un cnut în punguţa de piele, luă ziarul şi examină cercetător prima pagină, în timp ce bufniţa îşi lua zborul.

— E ceva interesant? zise Ron.

Harry zâmbi, ştiind că Ron vroia să o îndepărteze de subiectul temelor.

— Nu, oftă ea, doar nişte prostii despre căsătoria basistei din trupa Surorile Stranii.

Hermione deschise ziarul şi dispăru în spatele lui. Harry îşi mai luă o porţie de ouă cu costiţă afumată. Ron se uită în sus la ferestrele înalte, părând puţin preocupat.

— Staţi aşa, zise Hermione deodată. O, nu… Sirius!

— Ce s-a întâmplat? spuse Harry, apucând ziarul atât de tare, încât se rupse de la mijloc, rămânând şi el, şi Hermione cu câte o jumătate.

— „Ministerul Magiei a fost informat de o sursă de încredere că Sirius Black, rău-famatul ucigaş în masă… bla, bla, bla… se ascunde în prezent în Londra”, citi Hermione de pe jumătatea ei într-o şoaptă speriată.

— Lucius Reacredinţă, pariez oricât, zise Harry cu o voce joasă, mânioasă. L-a recunoscut pe Sirius pe peron…

— Ce? zise Ron alarmat. Nu mi-ai zis că…

— Sst! spuseră ceilalţi doi.

— … „ Ministerul avertizează comunitatea vrăjitorească informând că Black este foarte periculos… a omorât treisprezece oameni… a evadat din Azkaban…” prostiile de rigoare, încheie Hermione, punând deoparte jumătatea ei de ziar şi uitându-se temătoare la Harry şi Ron. Păi, pur şi simplu nu va putea să mai iasă din casă, asta e tot, şopti ea. Dumbledore l-a prevenit să nu o facă.

Harry se uită în jos sumbru la bucata din Profetul zilei pe care o rupsese. Cea mai mare parte a paginii era dedicată unei reclame pentru „Robele pentru orice ocazie ale doamnei Malkin,” care se părea că se vindeau cu reduceri.

— Hei! zise el, întinzându-i ca să poată să vadă şi Hermione şi Ron. Uitaţi-vă la asta!

— Eu nu mai am nevoie de robe, spuse Ron.

— Nu, zise Harry. Uite… articolul ăsta mic…

Ron şi Hermione se aplecară ca să-l citească; articolul nu era mai lung de trei centimetri şi era plasat în josul paginii. Era intitulat:

CONTRAVENŢIE LA MINISTER

Sturgis Podmore, 38 de ani, domiciliat în Laburnum Gardens, numărul doi, Clapham, a apărut în faţa Vrăjustiţiei acuzat de încălcarea proprietăţii şi tentativă de furt la Ministerul Magiei pe data de 31 august. Podmore a fost arestat de vrăjitorul de pază al Ministerului Magiei, Eric Munch, care l-a descoperit încercând să forţeze o uşă de maximă securitate la ora unu noaptea. Podmore, care a refuzat să vorbească în apărarea sa, a fost condamnat pentru ambele delicte şi a primit ca sentinţă şase luni în Azkaban.

— Sturgis Podmore? zise Ron încet. El este individul ăla (are arată de parcă ar avea paie pe cap, nu-i aşa? Este membru al Or—

— Ron, sst! zise Hermione, aruncând o privire îngrozită în jur.

— Şase luni în Azkaban, şopti Harry şocat. Doar pentru că a încercat să deschidă o uşă!

— Fii serios, nu doar pentru că a încercat să deschidă o uşă. Ce Dumnezeu căuta la Ministerul Magiei la unu noaptea? şopti Hermione.

— Credeţi că făcea ceva pentru Ordin? murmură Ron.

— Staţi puţin… zise Harry încet. Sturgis ar fi trebuit să vină şi să ne conducă la gară, ţineţi minte?

Ceilalţi doi se uitară la el.

— Da, ar fi trebuit să facă parte din garda noastră când un mers la King's Cross, nu-i aşa? Iar Moody era foarte supărat fiindcă nu apăruse; aşa că nu avea cum să fie într-o misiune pentru ei, nu?

— Păi, poate că nu s-au aşteptat să fie prins, zise Hermione.

— Ar fi putut să fie o înscenare! exclamă Ron entuziasmat. Nu — fiţi atenţi, zise el, coborându-şi vocea dramatic când văzu expresia ameninţătoare de pe chipul lui Hermione. Ministerul bănuieşte că face parte din tabăra lui Dumbledore — nu ştiu — l-au ademenit la Minister, şi de fapt n-a încercat deloc să treacă de uşa aia! Poate că pur şi simplu au inventat ceva ca să-l prindă!

Urmă o pauză, timp în care Harry şi Hermione cântăriră cele auzite. Lui Harry i se păru că era o exagerare. Hermione, însă, se arătă destul de impresionată.

— Ştii, nu m-aş mira deloc să fie adevărat.

Îşi împături gânditoare jumătatea ei de ziar. În timp ce îşi punea deoparte cuţitul şi furculiţa, Harry păru să se trezească dintr-un vis.

— Da, păi, cred că ar trebui să ne ocupăm mai întâi de eseul ăla pentru Lăstar despre tufişurile care se fertilizează singure şi, dacă avem noroc, o să putem începe Vraja Creatus Neanimatus pentru McGonagall înainte de prânz…

Harry simţi o mică mustrare de conştiinţă când se gândi la mormanul de teme care îl aştepta sus, însă cerul era senin, de un albastru încântător, şi nu se mai urcase pe Fulger de o săptămână…

— Adică, putem să le facem diseară, zise Ron, în timp ce el şi Harry mergeau pe peluza în pantă către terenul de vâjthaţ, cu măturile pe umăr şi cu avertismentele lui Hermione că îşi vor pica N.O.V.-urile încă răsunându-le în urechi. Şi mai este şi ziua de mâine. Îşi face prea multe griji cu munca, asta este problema ei…

Urmă o pauză, iar Ron adăugă, pe un ton ceva mai neliniştit:

— Crezi c-a vorbit serios când a zis că nu o să ne mai dea să copiem de la ea?

— Da, cred că vorbea serios, spuse Harry. Totuşi, şi asta este important, trebuie să ne antrenăm, dacă vrem să rămânem în echipa de vâjthaţ…

— Da, aşa e, zise Ron, pe un ton însufleţit. Şi avem timp să le facem pe toate…

Pe când se apropiau de terenul de vâjthaţ, Harry aruncă o privire spre dreapta, unde se legănau copacii întunecaţi din Pădurea Interzisă. Locul părea încremenit; cerul era pustiu în afară de nişte bufniţe care zburau în depărtare pe lângă turnul unde era culcuşul lor. Harry avea destule pe cap; calul zburător nu îi făcea nici un rău, aşa că şi-l scoase din minte.

Luară câteva mingi din dulapul din vestiar şi se puseră pe treabă. Ron păzea cei trei stâlpi, Harry juca înaintaş şi încerca să arunce balonul dincolo de Ron. Harry se gândi că Ron era destul de priceput: respinse trei sferturi din golurile pe care încercă să le înscrie Harry, şi cu cât exersau mai mult, cu atât juca mai bine. Câteva ore mai târziu, se întoarseră la castel să ia prânzul — când Hermione le spuse foarte clar că-i credea iresponsabili — iar apoi reveniră pe terenul de vâjthaţ pentru antrenament. Când intrară în vestiar, erau deja prezenţi toţi coechipierii lor, în afară de Angelina.

— E totul bine, Ron? zise George, făcându-i cu ochiul.

— Da, spuse Ron, care devenise din ce în ce mai tăcut, pe măsură ce se apropiaseră de teren.

— Eşti gata să ne dai gata pe toţi, micuţule Perfect? zise Fred, scoţându-şi capul ciufulit prin roba sa de vâjthaţ, cu un zâmbet puţin răutăcios pe chip.

— Taci din gură, spuse Ron cu o expresie împietrită, îmbrăcând pentru prima oară echipamentul echipei.

Îi venea bine, având în vedere că fusese al lui Oliver Baston, care era ceva mai lat în umeri.

— În ordine, zise Angelina, apărând din biroul căpitanului, deja schimbată. Haideţi să începem; Alicia şi Fred, vă rog să aduceţi cufărul cu mingile. A, şi mai sunt unii afară care ne vor urmări, dar vreau să faceţi abstracţie de ei, bine?