Joanne Rowling: Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Bună, Harry, spuse Lupin, după ce doamna Weasley îi dădu drumul lui Harry şi se întoarse să o întâmpine pe Hermione.

— Bună, spuse Harry. Nu mă aşteptam să… ce faceţi toţi aici?

— Ei bine, spuse Lupin cu un surâs, ne-am gândit să avem o mică discuţie cu mătuşa şi cu unchiul tău, înainte să-i lăsăm să te ia acasă.

— Nu ştiu dacă e o idee bună, spuse Harry repede.

— A, ba cred că da, mormăi Moody, care se apropie şchiopătând. Ei trebuie să fie, nu, Potter?

Arătă cu degetul mare peste umăr; era limpede că ochiul său magic se uita prin ceafă şi prin melon. Harry se aplecă spre stânga cu câţiva centimetri ca să vadă spre ce arăta Ochi-Nebun şi, într-adevăr, îi zări pe cei trei membri ai familiei Dursley, care păreau de-a dreptul scandalizaţi la vederea comitetului de primire al lui Harry.

— A, Harry! spuse domnul Weasley, întorcându-se de la părinţii lui Hermione, pe care tocmai îi întâmpinase entuziasmat şi care acum o îmbrăţişau pe fată. Păi, ce ziceţi, o facem?

— Da, eu aşa zic, Arthur, spuse Moody.

El şi domnul Weasley traversară gara în fruntea celorlalţi, către familia Dursley, care părea să fi prins rădăcini în podea. Hermione se dezlipi delicat de mama ei ca să se alăture grupului.

— Bună ziua, îi spuse domnul Weasley amabil unchiului Vernon după ce se opri în faţa lui. Poate vă amintiţi cum mă cheamă, mă numesc Arthur Weasley.

Având în vedere că domnul Weasley demolase de unul singur cea mai mare parte din sufrageria familiei Dursley cu doi ani în urmă, Harry ar fi fost foarte surprins dacă unchiul Vernon l-ar fi uitat. Într-adevăr, unchiul Vernon arboră o nuanţă mai închisă de mov şi se uită urât la domnul Weasley, însă preferă să nu spună nimic, poate şi pentru că familia Dursley era de două ori mai redusă numeric. Mătuşa Petunia părea deopotrivă speriată şi stânjenită. Se tot uita în jur, de parcă ar fi fost îngrozită de faptul că ar putea fi văzută într-o asemenea companie. Dudley, între timp, încerca să se facă mic şi neînsemnat, dar fără să izbutească.

— Ne-am gândit să vorbim puţin cu dumneavoastră despre Harry, spuse domnul Weasley, zâmbind în continuare.

Mustaţa unchiului Vernon păru să se zbârlească de indignare. Poate pentru că melonul îi dădea impresia cu totul greşită că avea de-a face cu un suflet înrudit, i se adresă lui Moody.

— Nu ştiam că vă priveşte ce se întâmplă în casa mea…

— Presupun că ceea ce nu ştiai ar putea umple o bibliotecă, Dursley, mormăi Moody.

— Oricum, nu asta contează, interveni Tonks, al cărei păr roz o şocă pe mătuşa Petunia mai mult decât toate celelalte întâmplări, motiv pentru care închise ochii în loc să se uite la ea. Un singur lucru contează. Dacă aflăm că v-aţi purtat urât cu Harry…

— … şi fiţi siguri că vom afla, adăugă Lupin amabil.

— Da, spuse domnul Weasley, chiar şi dacă nu o să-l lăsaţi să folosească feletonul-

— Telefonul, şopti Hermione.

— Da, dacă primim cel mai mic semn că Potter este maltratat în vreun fel, nouă ne veţi da socoteală, spuse Moody.

Unchiul Vernon se umflă periculos. Sentimentul lui de revoltă atârna mai greu decât frica faţă de o mână de ciudaţi.

— Mă ameninţi, domnule? zise el atât de tare, încât trecătorii chiar se întoarseră să se uite la el.

— Da, te ameninţ, spuse Ochi-Nebun, mulţumit că unchiul Vernon înţelesese atât de repede acest fapt.

— Şi arăt eu a genul de om care poate fi intimidat? răcni unchiul Vernon.

— Păi… Începu Moody, dându-şi pe spate melonul şi dezvăluindu-şi sinistrul ochi magic care se învârtea.

Unchiul Vernon sări în spate îngrozit şi se lovi cu putere de un cărucior de bagaje.

— Da, trebuie să spun că da, Dursley.

Se întoarse dinspre unchiul Vernon pentru a-l supraveghea pe Harry.

— Păi, Potter… strigă-ne, dacă ai nevoie de noi. Dacă nu te auzim trei zile la rând, o să trimitem pe cineva…

Mătuşa Petunia scânci înduioşător. Era cât se poate de limpede că se gândea la ce aveau să spună vecinii dacă îi vedeau pe aceşti oameni mergând pe aleea din grădină.

— Bun, asta ar fi. La revedere, Potter, spuse Moody, prinzându-l pe Harry de umăr pentru o clipă cu mâna lui noduroasă.

— Ai grijă, Harry, ţinem legătura.

— Harry, te luăm de aici cât putem de repede, şopti doamna Weasley, îmbrăţişându-i din nou.

— Pe curând, prietene, spuse Ron neliniştit, dând mâna cu Harry.

— Foarte pe curând, Harry, spuse Hermione sinceră. Promitem.

Harry încuviinţă din cap. Cine ştie de ce, nu găsea cuvintele pentru a le spune ce însemna pentru el să-i vadă pe toţi înşiruiţi acolo, lângă el. În schimb, zâmbi, îşi ridică mâna în semn de salut, se întoarse şi ieşi în fruntea lor din gară, pe strada însorită, cu unchiul Vernon, mătuşa Petunia şi Dudley mergând grăbiţi în urma sa.