Joanne Rowling: Harry Potter şi ordinul Phoenix

Se servi cu încă un pumn de broscuţe de ciocolată din mormanul imens de pe noptiera sa, le aruncă vreo câteva lui Harry, Ginny şi Neville şi rupse ambalajul broscuţei sale cu dinţii. Încă avea urme adânci pe antebraţe, acolo unde se înfăşuraseră tentaculele creierului în jurul lui. Conform spuselor doamnei Pomfrey, gândurile puteau să facă răni mai adânci decât aproape orice altceva, deşi, de când începuse să îl maseze cu cantităţi generoase din Unguentul de Uitare al doctorului Ubbly, părea să fi avut loc o ameliorare.

— Da, acum sunt foarte măgulitori în ceea ce te priveşte, Harry, spuse Hermione, cercetând articolul. „ O voce singuratică a adevărului… perceput ca dezechilibrat, a rămas totuşi fidel convingerii sale… obligat să suporte ridiculizări şi defăimări… ” Hmmm, spuse ea încruntându-se, văd că nu menţionează faptul că ei au fost cei care te-au ridiculizat şi defăimat în Profet…

Închise puţin ochii de durere şi îşi duse mâna la coaste. Blestemul pe care îl folosise Dolohov asupra ei, deşi mai puţin eficient decât dacă ar fi putut să rostească incantaţia cu voce tare, provocase, vorba doamnei Pomfrey, „şi aşa destule pagube”. Hermione trebuia să ia zilnic zece tipuri diferite de poţiuni, făcea mari progrese şi se plictisise deja de aripa spitalului.

— „ Ultima încercare a Ştim-Noi-Cui de a prelua puterea, paginile 2-4. Ce ar fi trebuit să ne fi spus Ministerul, paginile 6-8, Interviu în exclusivitate cu Harry Potter, pagina 9”… Păi, spuse Hermione, împăturind ziarul şi aruncându-i într-o parte, văd că le-a dat o groază de lucruri despre care să scrie. Iar interviul acela cu Harry nu este în exclusivitate, este cel care a apărut în Zeflemist cu luni în urmă…

— Tati l-a vândut spuse Luna vag, dând o pagină a Zeflemistului. Şi a primit o sumă frumoasă pe el, aşa că o să plecăm într-o expediţie în Suedia în vara asta, ca să vedem dacă putem să prindem un Snorhac Corn-Şifonat.

Hermione păru să dea o luptă nevăzută pentru o clipă, apoi zise:

— Sună minunat.

Ginny se uită la Harry şi îşi întoarse repede privirea, zâmbind.

— Aşa, spuse Hermione, îndreptându-se puţin şi închizând iar ochii de durere, ce se mai întâmplă prin şcoală?

— Păi, Flitwick a scăpat de mlaştina lui Fred şi George, spuse Ginny. I-au trebuit trei secunde. Însă a lăsat un mic petic sub fereastră şi l-a înconjurat cu cordoane…

— De ce? zise Hermione speriată.

— A, cică e o dovadă de magie remarcabilă, spuse Ginny, ridicând din umeri.

— Eu cred că l-a lăsat drept monument pentru Fred şi George, spuse Ron, cu gura plină de ciocolată. Mi-au trimis toate astea, ştii, îi zise lui Harry, arătând spre micul munte de broscuţe de lângă el. Cred că merge bine magazinul ăla de glume, nu?

Hermione avu o expresie dezaprobatoare şi întrebă:

— Şi acum, că s-a întors Dumbledore, s-au terminat toate problemele?

— Da, zise Neville, totul a revenit la normal.

— Presupun că Filch e mulţumit, nu? întrebă Ron, sprijinind de carafa cu apă o poză cu Dumbledore de la o broscuţă de ciocolată.

— Nicidecum, spuse Ginny. De fapt, este foarte, foarte nefericit…

Îşi coborî vocea până la şoaptă.

Repetă întruna că Umbridge este cel mai bun lucru de care a avut parte Hogwarts…

Toţi şase se uitară în jur. Profesoara Umbridge era întinsă pe un pat de vizavi de ei, cu ochii în tavan. Dumbledore intrase singur în Pădure ca să o salveze de centauri; cum o făcuse — cum ieşise dintre copaci, susţinând-o pe Umbridge fără să aibă nici măcar o zgârietură — nimeni nu ştia, iar Umbridge nu vroia să spună. De când se întorsese la castel nu rostise un cuvânt, din câte ştiau ei. Şi nimeni nu ştia ce păţise. Părul ei de obicei curat era foarte neîngrijit, având prinse în el diverse bucăţele de rămurele şi frunze, însă altfel părea nevătămată.

— Doamna Pomfrey spune că este doar în stare de şoc, şopti Hermione.

— E mai degrabă bosumflată, spuse Ginny.

— Dar dă semne de viaţă dacă faci aşa, zise Ron şi scoase nişte zgomote ca de copite cu limba.

Umbridge se ridică imediat în capul oaselor, uitându-se în jur disperată.

— S-a întâmplat ceva, doamnă profesoară? strigă doamna Pomfrey, scoţându-şi capul pe uşa de la birou.

— Nu… nu… zise Umbridge, culcându-se la loc pe perne. Nu, cred c-am visat…

Hermione şi Ginny îşi înăbuşiră râsul în aşternut.

— Apropo de centauri, zise Hermione, după ce îşi reveni cât de cât, cine e acum profesor de Preziceri despre Viitor? Rămâne Firenze?

— Trebuie, zise Harry, ceilalţi centauri nu vor să-l primească înapoi, nu?

— Se pare că el şi Trelawney vor preda amândoi, spuse Ginny.

— Pariez că Dumbledore ar fi vrut să scape de Trelawney pentru totdeauna, zise Ron, mâncând acum a paisprezecea broscuţă. După mine, materia în sine e inutilă, Firenze nu e cu mult mai priceput…

— Cum poţi să spui asta? întrebă Hermione. După ce tocmai am aflat că există profeţii adevărate?

Inima lui Harry începu să bată repede. Nu le spusese lui Ron, Hermione sau altcuiva ce cuprindea profeţia. Neville le zisese că se spărsese în timp ce Harry îl trăgea în sus pe treptele din Camera Morţii, iar el nu corectase încă această impresie. Nu era pregătit să le vadă mutrele când avea să le spună că trebuia să fie ori ucigaş ori victimă, că nu exista altă cale…

— Ce păcat că s-a spart, zise Hermione încet, clătinând din cap.

— Da, aşa e, spuse Ron. Totuşi, cel puţin Ştii-Tu-Cine nu a aflat ce era în ea — unde te duci? adăugă el, părând deopotrivă surprins şi dezamăgit când Harry se ridică.

— Ăă… la Hagrid, zise Harry. Ştiţi, tocmai s-a întors şi i-am promis că mă duc să-l văd şi să-i spun ce mai faceţi voi doi.

— A, atunci e în ordine, zise Ron morocănos, uitându-se pe fereastra dormitorului la peticul luminos de cer albastru. Mi-aş dori să venim şi noi.

— Salută-l din partea noastră! strigă Hermione, în timp ce Harry se îndrepta spre capătul celălalt al salonului. Şi întreabă-l ce mai face… ce mai face micul lui prieten!

Harry făcu un semn cu mâna ca să arate că auzise şi înţelesese când ieşi din salon.

Castelul părea foarte liniştit chiar şi pentru o zi de duminică. Era clar că toată lumea era afară pe domeniul însorit, bucurându-se de sfârşitul examenelor şi de perspectiva ultimelor câteva zile ale semestrului, nestingherite de recapitulări sau teme. Harry merse încet pe holul pustiu, uitându-se pe ferestre; văzu nişte jucători învârtindu-se prin aer deasupra stadionului de vâjthaţ şi câţiva din elevi înotând în lac, însoţiţi de caracatiţa uriaşă.

Îi era foarte greu să se hotărască dacă vroia sau nu să fie alături de oameni; ori de câte ori era în compania cuiva, vroia să plece, şi ori de câte ori era singur, vroia să fie în compania cuiva. Totuşi, se gândi că ar putea într-adevăr să se ducă în vizită la Hagrid, având în vedere că nu vorbise cu el pe îndelete de când se întorsese…

Harry abia coborâse ultima treaptă a scării de marmură către holul de intrare când Reacredinţă, Crabbe şi Goyle apărură pe o uşă din dreapta, despre care Harry ştia că ducea spre camera de zi a Viperinilor. Harry se opri locului, la fel ca Reacredinţă şi ceilalţi. Singurele sunete erau strigătele, râsetele şi bâldâbâc- urile plutind în hol dinspre domeniu pe uşa dublă de la intrare.