Joanne Rowling: Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Nu înţe…

— Am ţinut prea mult la tine, spuse Dumbledore simplu. Am ţinut mai mult la fericirea ta decât la dezvăluirea adevărului, mai mult la pacea ta sufletească decât la planul meu, mai mult la viaţa ta decât la vieţile care ar fi putut să se piardă, dacă planul meu eşua. Cu alte cuvinte, am acţionat exact aşa cum se aşteaptă Cap-de-Mort să acţionăm noi, proştii care iubesc. Există vreun mod de apărare? Îl provoc să o facă pe oricine te-a urmărit cum te-am urmărit eu — şi te-am urmărit mai îndeaproape decât ţi-ai imaginat. Oricum, suferise şi deja prea mult. Ce îmi păsa dacă numeroşi oameni şi creaturi fără chip sau fără nume erau măcelărite într-un viitor imprecis, atâta timp cât în prezent erai viu, teafăr şi fericit? Nu visasem niciodată că voi avea de-a face cu o asemenea persoană. Şi iată că am ajuns în anul trei. Am urmărit de la distanţă cum te-ai luptat să-i îndepărtezi pe Dementori, cum l-ai găsit pe Sirius, cum ai aflat cine era şi cum l-ai salvat. Să îţi fi spus atunci, când îţi smulseseşi triumfător naşul din ghearele Ministerului? Însă acum, la vârsta de treisprezece ani, scuzele mi se împuţinau. Deşi erai mic, te dovediseşi excepţional. Aveam conştiinţa încărcată, Harry. Ştiam că momentul trebuia să vină cât de curând… Însă anul trecut ai ieşit din labirint, după ce priviseşi cum murise Cedric Diggory, după ce tu însuşi scăpaseşi cu viaţă ca prin urechile acului… Şi tot nu ţi-am spus, deşi ştiam, acum că se întorsese Cap-de-Mort, că trebuia să o fac în curând. Acum însă, în seara asta, ştiu că eşti pregătit să afli ceea ce ţi-am ascuns atât de mult timp, pentru că ai dovedit că era bine să-ţi fi transmis povara asta mai din timp. Singura mea apărare este asta. Te-am urmărit cum te-ai luptat cu mai multe poveri decât oricare alt elev care a trecut vreodată prin această şcoală şi nu mi-a venit să mai adaug una — cea mai mare dintre toate.

Harry aşteptă, dar Dumbledore nu vorbi.

— Tot nu înţeleg.

— Cap-de-Mort a încercat să te omoare când erai mic din cauza unei profeţii făcute la scurt timp înainte de naşterea ta. Ştia că profeţia fusese făcută, deşi nu-i cunoştea tot conţinutul. A vrut să te omoare când erai încă bebeluş, crezând că ar fi îndeplinit firul profeţiei. A descoperit că se înşelase, când blestemul menit să te omoare pe tine s-a întors asupra lui. Şi astfel, de când şi-a recăpătat trupul, şi mai ales după ce ai scăpat ca prin minune de el anul trecut, a luat hotărârea de a auzi profeţia până la capăt. Aceasta este arma pe care a căutat-o atât de asiduu de când s-a întors: să afle cum să te distrugă.

Soarele răsărise acum în toată puterea cuvântului: biroul lui Dumbledore era scăldat în el. Cutia de sticlă în care se afla sabia lui Godric Cercetaş scânteia albă şi opacă, fragmentele instrumentului pe care Harry îl aruncase pe jos străluceau ca nişte picături de ploaie, iar în spatele lui puiul Fawkes ciripea încet în cuibul său de cenuşă.

— Profeţia s-a făcut ţăndări, spuse Harry în gol. Îl trăgeam pe Neville în sus pe lojile din… din camera unde era arcada, i-am rupt roba şi a căzut…

— Obiectul care s-a făcut ţăndări a fost doar înregistrarea profeţiei, păstrată de Departamentul Misterelor. Însă profeţia a fost făcută cuiva, iar acea persoană poate să şi-o amintească perfect.

— Cine a auzit-o? întrebă Harry, deşi simţi că ştia deja răspunsul.

— Eu, spuse Dumbledore. Am auzit-o într-o seară rece, umedă, cu şaisprezece ani în urmă, într-o cameră de la etaj din hanul „Capul de mistreţ”. Intrasem acolo ca să mă întâlnesc cu cineva care se înscrisese pentru postul de profesor de Preziceri despre Viitor, deşi materia în sine nu se potrivea deloc cu preferinţele şi ideile mele. Însă candidata era stră-strănepoata unei clarvăzătoare foarte renumite, foarte talentate, şi mi s-a părut că era o chestiune de bun-simţ să mă întâlnesc cu ea. Am fost dezamăgit. Mi se părea că nu avea strop de talent. I-am spus, sper că politicos, că nu o vedeam potrivită pentru post. M-am întors să plec.

Dumbledore se ridică şi trecu pe lângă Harry, ducându-se la dulăpiorul negru de lângă stinghia lui Fawkes. Se aplecă, trase zăvorul şi luă dinăuntru ligheanul de piatră, nu tocmai adânc, incrustat cu rune pe margini, în care Harry îşi văzuse tatăl necăjindu-l pe Plesneală. Dumbledore se întoarse la birou, puse Pensivul pe el, şi ridică bagheta la tâmplă. Din ea scoase nişte fire de gânduri argintii, ca de borangic, şi le puse în bazin. Se aşeză iar la birou şi privi pentru o clipă cum gândurile sale se învârt şi plutesc în Pensiv. Apoi, cu un oftat, ridică bagheta şi atinse cu vârful suprafaţa argintie.

Dinăuntru se ridică o siluetă înfăşurată în şaluri, cu ochii extrem de măriţi în spatele ochelarilor, care se întoarse uşor, cu picioarele în bazin. Însă când Sybill Trelawney vorbi, nu o făcu pe vocea ei obişnuită, eterică, mistică, ci pe un ton aspru, răguşit, cum Harry o mai auzise vorbind cu o altă ocazie:

— Cel care are puterea de a-l birui pe Lordul Întunecat se apropie… născut din neantul celor care l-au înfruntat de trei ori, născut la apusul lunii a şaptea… şi Lordul Întunecat îl va marca drept egalul său, însă acesta va avea puteri pe care Lordul Întunecat nu le cunoaşte… şi unul dintre ei trebuie să moară de mâna celuilalt, căci nici unul nu poate trăi în timp ce celălalt supravieţuieşte… cel cu puterea de a-l birui pe Lordul Întunecat se va naşte la apusul lunii a şaptea…

Profesoara Trelawney, care se învârtea uşor, se cufundă la loc în masa argintie de dedesubt şi dispăru.

În birou se lăsă o tăcere desăvârşită. Nici Dumbledore, nici Harry şi nici vreunul dintre portrete nu scoaseră vreun sunet. Chiar şi Fawkes amuţi.

— Domnule profesor Dumbledore? spuse Harry foarte încet, căci Dumbledore, privind Pensivul în continuare, părea cu totul cufundat în gânduri. Asta… despre ce este vorba… ce-i asta?

— Este vorba, spuse Dumbledore, despre faptul că singura persoană care are şansa de a-l învinge pe Lordul Cap-de-Mort pentru totdeauna s-a născut la sfârşitul lui iulie, cu aproape şaisprezece ani în urmă. Acest băiat avea să li se nască unor părinţi care îl înfruntaseră deja pe Cap-de-Mort de trei ori.

Harry se simţi ca şi cum s-ar fi apropiat ceva de el. Îi veni iar greu să respire.

— Este vorba despre… mine?

— Partea ciudată, Harry, zise el încet, este că s-ar fi putut să nu fie deloc vorba despre tine. Profeţia lui Sybill se putea referi la doi băieţi vrăjitori, născuţi amândoi la sfârşitul lui iulie în anul acela, amândoi având părinţii în Ordinul Phoenix, ambele cupluri scăpând ca prin urechile acului de Cap-de-Mort de trei ori. Unul dintre ei, desigur, erai tu. Celălalt era Neville Poponeaţă.

— Dar atunci… atunci, de ce era numele meu pe profeţie şi nu al lui Neville?

— Înregistrarea originală a fost etichetată din nou după ce te-a atacat Cap-de-Mort când erai mic, spuse Dumbledore. Celui care avea în grijă Sala Profeţiei i s-a părut evident că Lordul Cap-de-Mort nu ar fi încercat să te omoare decât pentru că ştia că tu erai cel la care se referea Sybill.

— Atunci… s-ar putea să nu fiu eu? spuse Harry.

— Mă tem, zise Dumbledore rar, ca şi cum fiecare cuvânt ar fi necesitat un mare efort, că nu există nici o îndoială că eşti tu.

— Dar aţi spus… Neville s-a născut şi el la sfârşitul lui iulie… iar mama şi tatăl lui…

— Uiţi de următoarea parte a profeţiei, ultima trăsătură care stabilea identitatea băiatului care putea să îl biruiască pe Cap-de-Mort… Însuşi Cap-de-Mort avea să îl însemneze drept egalul său. Şi aşa s-a întâmplat, Harry. Te-a ales pe tine, nu pe Neville. Ţi-a dat cicatricea care s-a dovedit deopotrivă o binecuvântare şi un blestem.