Joanne Rowling: Harry Potter şi ordinul Phoenix

Reacredinţă se uită în jur — Harry ştiu că verifica dacă era vreun profesor pe acolo — iar apoi se uită înapoi la Harry şi-i zise pe o voce joasă:

— Eşti mort, Potter.

Harry îşi ridică sprâncenele.

— Ciudat, zise el, atunci nu m-aş mai plimba…

Reacredinţă părea mai supărat decât îl văzuse Harry vreodată; simţea un fel de satisfacţie detaşată când îi vedea chipul palid, ascuţit, contorsionat de furie.

— O să plăteşti, spuse Reacredinţă, pe o voce puţin mai tare decât o şoaptă. Eu te voi face să plăteşti pentru ce i-ai făcut tatălui meu…

— Ei bine, acum sunt chiar îngrozit, spuse Harry cu sarcasm. Presupun că Lordul Cap-de-Mort e doar o gustărică în comparaţie cu voi trei — ce s-a întâmplat? adăugă el, căci Reacredinţă, Crabbe şi Goyle se arătară înspăimântaţi când îi auziră numele. E un amic al tatălui tău, nu-i aşa? Doar nu ţi-e teamă de el, nu?

— Te crezi grozav, Potter, spuse Reacredinţă, apropiindu-se, cu Crabbe şi Goyle flancându-l. Stai să vezi. Te prind eu. Nu poţi să-mi bagi tatăl în închisoare…

— Cred că tocmai am făcut-o, zise Harry.

— Dementorii au plecat din Azkaban, spuse Reacredinţă încet. Tata şi cu ceilalţi or să iasă într-o clipită…

— Da, presupun că or să iasă, zise Harry. Totuşi, cel puţin acum ştie toată lumea ce gunoaie sunt…

Mâna lui Reacredinţă zbură spre baghetă, dar Harry fu prea rapid pentru el; îşi scosese bagheta înainte ca degetele lui Reacredinţă să fi apucat să intre în buzunarul interior al robei.

— Potter!

Vocea răsună în holul de intrare. Plesneală venise scara care ducea în jos spre biroul său şi, când îl zări, Harry simţi un val de ură mai presus de ceea ce simţea faţă de Reacredinţă… Indiferent ce spusese Dumbledore, nu avea să-l ierte niciodată pe Plesneală… niciodată…

— Ce faci, Potter? zise Plesneală, la fel de rece ca întotdeauna, în timp ce se apropia cu paşi mari.

— Încerc să mă hotărăsc ce blestem să arunc asupra lui Reacredinţă, domnule, spuse Harry scurt.

Plesneală îl privi fix.

— Pune bagheta deoparte imediat, zise el scurt. Zece puncte de la Cerce…

Plesneală se uită spre clepsidrele uriaşe de perete şi zâmbi batjocoritor.

— Aha. Văd că n-au mai rămas puncte în clepsidra Cercetaşilor din care să pot să mai iau. În cazul acesta, Potter, pur şi simplu va trebui să…

— Adăugăm unele?

Profesoara McGonagall tocmai urcase şchiopătând pe treptele de piatră şi intrase în castel; ducea o geantă de voiaj ecosez într-o mână şi se sprijinea într-un baston cu cealaltă, dar altfel părea să fie destul de bine.

— Doamnă profesoară McGonagall! spuse Plesneală, tăindu-i calea. Văd că aţi ieşit de la Sf. Mungo!

— Da, domnule profesor Plesneală, zise profesoara McGonagall, dându-şi jos pelerina de drum de pe umeri, sunt aproape ca nouă. Voi doi, Crabbe şi Goyle…

Le făcu semn imperios să se apropie şi ei veniră, târându-şi picioarele mari şi părând stânjeniţi.

— Poftim, zise profesoara McGonagall, aruncând geanta de voiaj în pieptul lui Crabbe şi pelerina lui Goyle, duceţi astea la mine în birou.

Se întoarseră şi urcară greoi scara de marmură.

— În ordine, spuse profesoara McGonagall, uitându-se în sus la clepsidrele de pe perete. Ei bine, cred că Potter şi prietenii lui ar trebui să primească cincizeci de puncte de căciulă pentru că au alertat lumea în privinţa întoarcerii Ştii-Tu-Cui! Ce zici, domnule profesor Plesneală?

— Poftim? se răsti Plesneală, deşi Harry ştia că o auzise foarte bine. A… păi… presupun că da…

— Bun, cincizeci de puncte pentru Potter, pentru cei doi Weasley, Poponeaţă şi domnişoara Granger, zise profesoara McGonagall, moment în care un şuvoi de rubine căzură în bula de jos a clepsidrei Cercetaşilor. A, şi presupun că cincizeci de puncte şi pentru domnişoara Lovegood, adăugă ea, şi o mulţime de safire căzură în clepsidra Ochilor-de-Şoim. Acum, cred că vroiaţi să luaţi zece puncte de la domnul Potter, domnule profesor Plesneală — aşa că poftim…

Câteva rubine se întoarseră în jumătatea de sus, lăsând însă grosul în partea de dedesubt.

— Ei bine, Potter, Reacredinţă, cred că ar trebui să fiţi afară într-o zi atât de frumoasă, continuă vioi profesoara McGonagall.

Lui Harry nu trebui să i se spună de două ori; îşi băgă repede bagheta înapoi în buzunarul robei şi se îndreptă direct spre uşa dublă de la intrare, fără să mai arunce o privire către Plesneală şi Reacredinţă.

Soarele fierbinte îl lovi cu putere în timp ce traversa peluzele către coliba lui Hagrid. Elevii care stăteau pe iarbă, bronzându-se, vorbind, citind Profetul de duminică şi mâncând dulciuri, se uitară în sus la el când trecu pe lângă ei; unii îl strigară sau îi făcură cu mâna, fiind evident că vroiau să arate că şi ei, ca şi Profetul, hotărâseră că era un fel de erou. Harry nu le zise nimic. Habar nu avea cât ştiau din ceea ce se întâmplase cu trei zile în urmă, dar până atunci evitase să fie interogat şi prefera să fie aşa şi în continuare.

Când bătu la uşa colibei lui Hagrid, se gândi la început că uriaşul era plecat, însă chiar atunci Fang ţâşni de după colţ şi aproape că îl dădu jos de bucurie. Hagrid, deduse el, culegea fasole rapidă în grădina din spate.

— Hai noroc, Harry, zise el zâmbind, când băiatul se apropie de gard. Intră, intră, să bem o ceaşcă de suc de păpădie… Ce se mai întâmplă? îl întrebă apoi, după ce se aşezară la masa de lemn, fiecare cu câte un suc rece. Te… ăă… simţi bine, da?

Harry ştiu după expresia îngrijorată de pe chipul lui Hagrid că nu se referea la starea lui fizică.

— Sunt bine, spuse el repede, pentru că nu voia să discute despre lucrul la care ştia că se gândea Hagrid. Ia zi, unde ai fost?

— M-am ascuns în munţi, spuse Hagrid. Într-o peşteră, cum a făcut Sirius când a…

Hagrid se întrerupse, îşi drese vocea, se uită la Harry şi luă o sorbitură lungă de suc.

— Oricum, acum m-am întors, spuse el mai slab.

— Arăţi… arăţi mai bine, zise Harry, hotărât să nu-l aducă pe Sirius în discuţie.

— Poftim? spuse Hagrid, ridicând o mână masivă şi pipăindu-şi faţa. A, a, da. Păi, Grawpy e mult mai cuminte acum, mult mai cuminte. A părut de-a dreptul mulţumit să mă vadă când m-am întors, sincer să fiu. Până la urmă, e un flăcău de treabă… adevărul e că m-am gândit să încerc să-i găsesc o prietenă…

În mod normal Harry, ar fi încercat să-l convingă pe Hagrid să renunţe imediat la acest gând; perspectiva unui al doilea uriaş care să se stabilească în Pădure, poate chiar mai sălbatic şi mai violent decât Grawp, era de-a dreptul alarmantă, dar Harry nu reuşi să se mobilizeze ca să-şi prezinte punctul de vedere. Începea să îşi dorească să fie iar singur şi, cu gândul de a-şi grăbi plecarea, luă câteva guri mari de suc de păpădie, golindu-şi paharul pe jumătate.

— Acum ştie toată lumea că ai spus adevărul, Harry, zise Hagrid cu blândeţe şi pe neaşteptate. Cred că e ceva mai bine, nu?

Harry ridică din umeri.

— Fii atent.

Hagrid se aplecă spre el peste masă.

— L-am cunoscut pe Sirius de mult mai multă vreme decât tine… a murit în luptă, şi aşa şi-ar fi dorit să moară…

— Nu a vrut deloc să moară! zise Harry supărat.

Hagrid îşi înclină capul mare şi lăţos.

— Eu aşa cred, zise el încet. Totuşi, Harry… nu a fost niciodată genul care să stea în casă şi să-i lase pe ceilalţi să se lupte. Nu şi-ar fi iertat-o niciodată, dacă nu s-ar fi dus să te…