Joanne Rowling: Harry Potter şi ordinul Phoenix

Însă exact când pierduse speranţa, îl văzu — un corp translucid, plutind în capătul opus al coridorului.

— Hei, hei, Nick! NICK!

Fantoma îşi scoase capul din perete, dând la iveală pălăria decorată cu multe pene şi capul care se clătina periculos al lui Sir Nicholas de Mimsy-Porpington.

— Bună seara, spuse el, retrăgându-şi restul corpului din piatră şi zâmbindu-i lui Harry. Deci, nu sunt singurul care a întârziat? Deşi, oftă el, unul e întârziat, altul e răposat, bineînţeles…

— Nick, pot să te întreb ceva?

Pe chipul lui Nick Aproape-Făr'-de-Cap apăru o expresie deosebit de stranie, în timp ce îşi băga un deget în gulerul ţeapăn din jurul gâtului şi îl strângea puţin, părând să-şi dea timp de gândire. Se opri doar când gâtul său aproape retezat păru să cedeze cu totul.

— Ăă… acum, Harry? zise el încurcat. Nu poţi să aştepţi până după serbare?

— Nu, Nick, te rog, spuse Harry, am mare nevoie să vorbesc cu tine. Putem să intrăm aici?

Harry deschise uşa celei mai apropiate clase şi Nick-Aproape-Făr'-de-Cap oftă.

— A, în ordine, spuse el resemnat. Nu pot să pretind că nu m-am aşteptat la asta.

Harry îi ţinu uşa deschisă, dar el pluti în schimb prin perete.

— La ce te aşteptai? întrebă Harry, închizând uşa.

— Să vii să mă cauţi, spuse Nick, plutind acum până la fereastră şi uitându-se afară pe domeniul care se întuneca. Se întâmplă uneori… când cineva a suferit o… pierdere.

— Păi, spuse Harry, refuzând să se abată de la idee. Ai avut dreptate, am… am venit să te caut.

Nick nu zise nimic.

— E din cauză… zise Harry, căruia i se părea mult mai ciudat decât anticipase, e din cauză că… eşti mort. Dar eşti încă aici, nu?

Nick oftă şi continuă să se uite afară.

— Aşa e, nu? îl grăbi Harry. Ai murit, dar vorbesc cu tine… poţi să te plimbi prin Hogwarts şi aşa mai departe, nu?

— Da, spuse Nick-Aproape Făr'-de-Cap încet. Merg şi vorbesc, da.

— Deci, te-ai întors, nu? spuse Harry grăbit. Oamenii se întorc, nu-i aşa? Ca fantome. Nu trebuie să dispară cu totul. Nu? adăugă el nerăbdător, când Nick continuă să nu spună nimic.

Nick Aproape-Făr'-de-Cap ezită, apoi zise:

— Nu toată lumea se poate întoarce ca fantomă.

— Ce vrei să spui? zise Harry repede.

— Doar… doar vrăjitorii.

— A, zise Harry şi aproape că râse de uşurare. Păi, asta-i bine, persoana de care întreb este vrăjitor. Deci, se poate întoarce, nu?

Nick se întoarse cu spatele la fereastră şi se uită cu tristeţe la Harry.

— Nu se va întoarce.

— Cine?

— Sirius Black, zise Nick.

— Dar tu te-ai întors! spuse Harry supărat. Te-ai întors… eşti mort… şi nu ai dispărut…

— Vrăjitorii pot să lase o urmă pe pământ şi să păşească neobservaţi unde au mai păşit cândva când erau în viaţă, spuse Nick trist. Însă puţini vrăjitori aleg acest drum.

— De ce? spuse Harry. Oricum, nu contează. Lui Sirius nu o să-i pese că e ceva neobişnuit, o să se întoarcă, ştiu că o să se întoarcă!

Credea atât de mult acest lucru, încât chiar întoarse capul să se uite la uşă, convins, pentru o fracţiune de secundă, că avea să-l vadă pe Sirius, alb-sidefiu şi transparent, zâmbind şi trecând prin uşă spre el.

— Nu se va întoarce, repetă Nick. Trebuia să fi… mers mai departe.

— Cum adică, „să fi mers mai departe”? zise Harry repede. Unde să fi mers mai departe? Auzi, ce se întâmplă de fapt când mori? Unde te duci? De ce nu se întoarce toată lumea? De ce nu este locul ăsta plin de stafii? De ce… ?

— Nu pot să-ţi răspund, zise Nick.

— Eşti mort, nu? spuse Harry exasperat. Cine poate să răspundă la asta mai bine ca tine?

— Mie îmi era teamă de moarte, spuse Nick cu blândeţe. Am ales să rămân în urmă. Uneori mă întreb dacă nu ar fi trebuit să… mă rog, nu prea are importanţă… de fapt, nici eu nu prea mai am vreun rost. Nu ştiu nimic despre secretele morţii, Harry, pentru că am ales în locul ei o imitaţie inferioară a vieţii. Cred că vrăjitorii erudiţi studiază acest subiect în Departamentul Misterelor…

— Să nu cumva să vorbeşti de locul ăla! spuse Harry aprig.

— Îmi pare rău că nu am putut să te ajut mai mult, zise Nick încet. Ei bine… scuză-mă… serbarea, ştii tu…

Şi ieşi din cameră, lăsându-l pe Harry singur, uitându-se în gol la peretele prin care dispăruse Nick.

Harry aproape că se simţi ca şi când şi-ar fi pierdut naşul din nou şi, o dată cu el, speranţa că ar putea să îl mai vadă sau să îi mai vorbească. Merse încet şi nefericit înapoi prin castel, întrebându-se dacă avea să mai fie vreodată vesel.

Dăduse colţul către holul Doamnei Grase când văzu pe cineva în faţa lui, punând un bilet pe un avizier de pe perete. Uitându-se mai bine, îşi dădu seama că era Luna. Nu exista nici un loc potrivit ca ascunzătoare prin apropiere, îi auzise fără îndoială paşii şi oricum, Harry nu mai avea destulă energie ca să evite pe cineva.

— Bună, spuse Luna vag, uitându-se la el când se îndreptă cu un pas de anunţ.

— Cum de nu eşti la serbare? întrebă Harry.

— Păi, mi-am pierdut majoritatea lucrurilor, zise Luna senină. Oamenii mi le iau şi le ascund. Ştii tu. Însă având în vedere că este ultima seară, chiar trebuie să le recuperez, aşa că am lipit anunţuri.

Făcu un semn către avizierul pe care, într-adevăr, pusese o listă a tuturor cărţilor şi hainelor care îi lipseau, cu rugămintea de a-i fi înapoiate.

În Harry se trezi un sentiment straniu; o senzaţie cu totul diferită de supărarea şi durerea care îl cuprinseseră de când murise Sirius. Trecură câteva clipe înainte să îşi dea seama că îi era milă de Luna.

— Cum de îţi ascund lucrurile? o întrebă el, încruntându-se.

— A… păi… Cred că mă consideră cam ciudată, zise ea, dând din umeri. De fapt, unii îmi spun „Lunatica” Lovegood.

Harry se uită la ea şi noul sentiment de milă crescu parcă şi mai mult.

— Asta nu este un motiv ca să-ţi ia lucrurile, spuse el. Vrei să te ajut să le găseşti?

— A, nu, spuse ea, zâmbindu-i. Se vor întoarce, aşa se întâmplă mereu până la urmă. Doar că aş fi vrut să îmi fac bagajul în seara asta. Oricum… tu de ce nu eşti la serbare?

Harry ridică din umeri.

— Pur şi simplu nu am avut chef.

— Aşa e, spuse Luna, cercetându-l cu ochii ei straniu de înceţoşaţi şi exoftalmici. Cred că n-ai avut. Bărbatul ăla pe care l-au ucis Devoratorii Morţii era naşul tău, nu-i aşa? Mi-a zis Ginny.

Harry încuviinţă scurt din cap, însă descoperi că nu îl deranja faptul că Luna vorbea despre Sirius. Tocmai îşi amintise că şi ea putea să-i vadă pe Thestrali.

— Tu ai… Începu el. Adică, pe cine… a murit vreun cunoscut al tău?

— Da, spuse Luna firesc, mama. Era o vrăjitoare cu totul extraordinară, să ştii, dar îi cam plăcea să facă experimente şi într-o bună zi a greşit o vrajă. Aveam nouă ani.

— Îmi pare rău, murmură Harry.

— Da, a fost groaznic, spuse Luna dezinvoltă. Şi acum mă mai întristez uneori. Însă îl am pe tata. Şi oricum, nu se poate spune că nu o s-o mai văd pe mama, nu?

— Ăă… păi nu e aşa? spuse Harry nesigur.

Ea clătină din cap nevenindu-i să creadă.

— Ah, fii serios. Şi tu i-ai auzit, chiar după văl, nu-i aşa?

— Vrei să spui că…

— În camera cu arcada. Doar se ascundeau, atâta tot. I-ai auzit.