Joanne Rowling: Harry Potter şi ordinul Phoenix

Harry sări în picioare.

— Trebuie să mă duc să-i vizitez pe Ron şi Hermione în aripa spitalului, zise el automat.

— A, spuse Hagrid, destul de supărat. A… bine, atunci, Harry… ai grijă de tine, şi mai vino când ai o cli…

— Da… bine…

Harry se duse la uşă cât de repede putu şi o deschise; ajunse afară, la soare, înainte ca Hagrid să fi terminat să-şi ia la revedere de la el şi traversă peluza. Elevii reîncepură să-l strige când trecu pe lângă ei. Închise ochii pentru câteva clipe, dorindu-şi să dispară toţi, să poată să deschidă ochii şi să se trezească singur pe domeniu…

Cu câteva zile în urmă, înainte să se fi terminat examenele şi să fi avut viziunea pe care i-o inculcase Cap-de-Mort, ar fi dat aproape orice pentru ca lumea vrăjitorească să ştie că spunea adevărul, să creadă că se întorsese Cap-de-Mort şi să ştie că nu era nici mincinos, nici nebun. Acum, însă…

Merse puţin în jurul lacului, se aşeză pe mal, protejat de privirile trecătorilor de un mănunchi de tufişuri, se uită la suprafaţa strălucitoare, şi căzu pe gânduri…

Poate că motivul pentru care vroia să fie singur era că se simţea izolat de toţi, de când vorbise cu Dumbledore. O barieră invizibilă îl despărţea de restul lumii. Era — fusese întotdeauna — un om marcat. Doar că nu înţelese întotdeauna ce însemna asta…

Şi totuşi, stând aici pe marginea lacului, măcinat de greutatea groaznică a suferinţei, cu pierderea lui Sirius atât de proaspătă în suflet, nu mai putea să încerce cine ştie ce sentiment de teamă. Afară era soare, domeniul din jurul lui era plin de oameni care râdeau şi, chiar dacă se simţea la fel de departe de ei ca şi când ar fi aparţinut unei alte specii, îi era încă foarte greu să creadă că viaţa lui trebuia să includă o crimă sau să se termine cu ea…

Rămase acolo mult timp, uitându-se la apă, încercând să nu se gândească la naşul său şi să nu-şi amintească faptul că, vizavi de locul acela, pe malul celălalt, Sirius căzuse, încercând să ţină la distanţă o sută de Dementori…

Soarele apusese înainte ca el să-şi fi dat seama că era frig. Se ridică şi se întoarse la castel, ştergându-se cu mâneca la ochi.

Ron şi Hermione părăsiră aripa spitalului complet vindecaţi, cu trei zile înainte de terminarea semestrului. Hermione tot dădea semne că ar fi vrut să vorbească despre Sirius, dar Ron scotea tot felul de zgomote pentru a o face să tacă, de fiecare dată când îi menţiona numele. Harry tot nu era sigur dacă vroia sau nu să vorbească despre naşul său; dorinţele variau o dată cu dispoziţia sa. Însă era sigur de un lucru: oricât de nefericit era în clipa aceea, avea să îi fie foarte dor de Hogwarts peste câteva zile, când avea să se întoarcă la numărul patru de pe Aleea Boschetelor. Chiar dacă acum înţelegea exact de ce trebuia să se întoarcă acolo în fiecare vară, nu se simţea câtuşi de puţin mai bine. Într-adevăr, niciodată nu îi fusese mai mare groază de întoarcerea acolo.

Profesoara Umbridge plecă de la Hogwarts în ziua de dinainte de sfârşitul semestrului. Ieşi pe furiş din aripa spitalului în timpul cinei, sperând să treacă neobservată, dar, din nefericire pentru ea, se întâlni pe drum cu Peeves, care profită de ultima şansă de a face aşa cum îi indicase Fred şi o alungă din castel, lovind-o pe rând cu un baston şi o şosetă plină cu cretă. Mulţi elevi ieşiră în fugă pe holul de la intrare ca s-o vadă fugind pe alee şi şefii caselor încercară fără prea multă convingere să-i oprească. Mai mult, profesoara McGonagall se aşeză la loc pe scaunul de la masa profesorilor, după doar câteva mustrări uşoare, şi fu auzită limpede exprimându-şi regretul că nu putea să fugă ea însăşi după Umbridge, cu atât mai mult cu cât Peeves îi împrumutase bastonul.

Sosi şi ultima seară la şcoală; cei mai mulţi terminaseră de împachetat şi coborau deja spre serbarea de sfârşit de semestru, însă Harry nici măcar nu începuse.

— Las-o pe mâine! spuse Ron, care aştepta lângă uşa dormitorului lor. Hai, mor de foame…

Însă când uşa dormitorului se închise după Ron, Harry nu făcu nici un efort să împacheteze mai repede. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să meargă la serbarea de despărţire. Era îngrijorat că Dumbledore va face vreo referire la el în discursul său. Cu siguranţă, avea să menţioneze întoarcerea lui Cap-de-Mort; le vorbise despre asta şi anul trecut, până la urmă…

Harry scoase nişte robe şifonate chiar de pe fundul cufărului, ca să facă loc altora împachetate şi în clipa aceea observă un pachet ambalat neglijent într-un colţ. Nu-şi dădea seama ce căuta acolo. Se aplecă, îl scoase de sub adidaşi şi îl examină.

Realiză ce era în câteva secunde. Sirius i-l dăduse chiar lângă uşa de intrare a Casei Cumplite, la numărul doisprezece. „ Foloseşte-o dacă ai nevoie de mine, bine?”

Harry se aşeză pe pat şi desfăcu pachetul. Din el căzu o oglindă mică, pătrată. Părea veche şi era cu siguranţă murdară. Harry o ridică în dreptul feţei şi îşi văzu imaginea întorcându-i privirea.

Întoarse oglinda. Pe partea cealaltă era un bilet de la Sirius.

Aceasta este o oglindă dus-întors, iar perechea ei e la mine. Dacă ai nevoie să vorbeşti cu mine, tot ce trebuie să faci este să spui numele meu în ea; tu vei apărea în oglinda mea şi eu voi putea să vorbesc în a ta. James şi cu mine le foloseam când eram în locuri de detenţie diferite.

Inima lui Harry începu să bată repede. Îşi aminti cum îi văzuse pe părinţii săi morţi în Oglinda lui Erised cu patru ani în urmă. Avea să vorbească iar cu Sirius, chiar acum, o ştia…

Se uită în jur, ca să se asigure că nu mai era nimeni acolo; dormitorul era cât se poate de gol. Se uită iar în oglindă, o ridică în faţa chipului, cu mâinile tremurându-i, şi zise tare şi clar: „Sirius”.

Respiraţia aburi suprafaţa oglinzii. Ţinu oglinda şi mai aproape, cuprins de entuziasm, însă ochii care clipeau înapoi spre el prin ceaţă erau fără îndoială ai lui.

Şterse oglinda şi vorbi iar, astfel încât fiecare silabă să răsune limpede în toată camera.

— Sirius Black!

Nu se întâmplă nimic. Chipul frustrat care îl privea din oglindă era cu siguranţă tot al lui…

Sirius nu avea oglinda la el când trecuse prin arcadă, spuse o voce mică din mintea lui Harry. De asta nu mergea…

Harry rămase nemişcat pentru o clipă, apoi azvârli oglinda înapoi în cufăr, unde se făcu ţăndări. Fusese convins, vreme de un minut, că avea să îl vadă pe Sirius, să îi vorbească din nou…

Dezamăgirea îi ardea gâtlejul; se ridică şi începu să îşi arunce lucrurile de-a valma în cufăr peste oglinda spartă…

Însă atunci îi veni brusc o idee… o idee mai bună decât o oglindă… o idee mult mai mare, mai importantă… cum de nu se gândise mai înainte la asta — de ce nu întrebase niciodată?

Ieşi în fugă din dormitor şi coborî scara în spirală, lovindu-se de pereţi în timp ce alerga şi fără să se ferească; traversă ca o furtună camera pustie de zi, ieşi pe gaura portretului şi apoi o luă pe hol, ignorând-o pe Doamna Grasă, care strigă după el:

— Să ştii că serbarea trebuie să înceapă, eşti pe ultima sută de metri!

Însă Harry nu intenţiona câtuşi de puţin să se ducă la serbare…

Cum era posibil ca locul să fie plin de stafii când nu aveai nevoie de una, iar acum…

Alergă în jos pe scări şi pe coridoare, dar nu întâlni pe nimeni, nici viu, nici mort. Era evident că erau toţi în Marea Sală. Se opri în faţa clasei sale de Farmece, gâfâind şi gândindu-se nemângâiat că trebuia să aştepte până mai târziu, până după terminarea serbării…