Joanne Rowling: Harry Potter şi ordinul Phoenix

Se uitară unul la altul. Luna zâmbea uşor. Harry nu ştiu ce să zică sau ce să gândească; Luna credea atâtea lucruri extraordinare… şi totuşi, şi el fusese convins că auzise voci de dincolo de văl.

— Eşti sigură că nu vrei să te ajut să îţi cauţi lucrurile? zise el.

— A, nu, spuse Luna. Nu, cred că o să mă duc jos, o să mănânc nişte budincă şi o să aştept să apară totul… aşa se întâmplă mereu până la urmă… bun, vacanţă plăcută, Harry.

— Da… da, şi ţie.

Se îndepărtă de el şi, în timp ce o privea, descoperi că greutatea îngrozitoare din stomacul său mai scăzuse puţin.

A doua zi, călătoria spre casă cu Expresul de Hogwarts fu plină de tot felul de evenimente. În primul rând, Reacredinţă, Crabbe şi Goyle, care era clar că aşteptaseră toată săptămâna să atace fără să fie văzuţi de vreun profesor, încercară să îl prindă pe Harry într-o ambuscadă la jumătatea trenului, pe când se întorcea de la toaletă. Ar fi putut să le reuşească, dacă nu ar fi ales prost locul de desfăşurare a atacului, chiar în faţa unui compartiment plin de membri A. D., care văzură pe geam ce se întâmpla şi se ridicară într-o suflare ca să-i sară în ajutor lui Harry. Când Ernie Macmillan, Hannah Abbott, Susan Bones, Justin Finch-Fletchley, Anthony Goldstein şi Terry Boot terminară de folosit o varietate de vrăji şi blesteme învăţate de la Harry, Reacredinţă, Crabbe şi Goyle semănau foarte bine cu trei limacşi uriaşi, înghesuiţi în uniformele de la Hogwarts, după care Harry, Ernie şi Justin îi ridicară, îi puseră în plasa de bagaje şi îi lăsară acolo.

— Trebuie să recunosc, abia aştept să văd faţa mamei lui Reacredinţă când o să coboare din tren, spuse Ernie cu o oarecare satisfacţie, în timp ce îl privea pe Reacredinţă zvârcolindu-se deasupra lui.

Ernie nu reuşise să treacă peste modul nedemn în care Reacredinţă luase puncte de la Astropufi în timpul apartenenţei sale de scurtă durată la Detaşamentul Inchizitorial.

— Dar mama lui Goyle o să fie foarte mulţumită, zise Ron, care venise să cerceteze sursa agitaţiei. Acum arată mult mai bine. Oricum, Harry, tocmai s-a apropiat căruciorul cu mâncare, dacă vrei ceva…

Harry le mulţumi celorlalţi şi îl însoţi pe Ron înapoi în compartimentul lor, unde cumpărară un morman de prăjituri de ceaun şi pateuri de dovleac. Hermione citea iar Profetul zilei, Ginny făcea un test din Zeflemist şi Neville îşi mângâia planta mimbulus mimbletonia, care crescuse considerabil pe parcursul anului şi acum scotea nişte hârâituri ciudate când era atinsă.

Harry şi Ron îşi petrecură cea mai mare parte a călătoriei jucând şahul vrăjitorilor, în timp ce Hermione le citea fragmente din Profet. Acum era plin de articole de alungat Dementorii, de încercările Ministerului de a-i găsi pe Devoratorii Morţii şi de scrisori isterice, care pretindeau că autorul lor îl văzuse pe Lordul Cap-de-Mort trecând chiar în acea dimineaţă prin faţa casei lui…

— Încă nu a început cu adevărat, oftă Hermione sumbră, împăturind iar ziarul. Însă nu mai e mult…

— Ia uită-te, Harry, spuse Ron încet, făcând semn cu capul spre fereastra către culoar.

Harry se uită. Trecea Cho, însoţită de Marietta Edgecombe, care purta o căciulă groasă. Pentru o clipă, privirea i se întâlni cu cea a lui Cho. Fata roşi şi merse mai departe. Harry se uită la tabla de şah la timp pentru a vedea cum unul dintre pioni fu eliminat de calul lui Ron.

— Apropo, ce… ăă… ce se mai întâmplă cu voi doi?

— Nimic, spuse Harry sincer.

— Păi… am auzit că acum iese cu altcineva, zise Hermione.

Harry fu surprins să realizeze că această informaţie nu îl afectă deloc. Vremea când vroia să o impresioneze pe Cho aparţinea unui trecut care nu mai avea legătură cu el; mai nou, la fel se întâmpla cu atâtea lucruri pe care şi le dorise înainte de moartea lui Sirius… Săptămâna care se scursese de când îl văzuse pentru ultima oară părea să fi durat mult, nepermis de mult; făcea parte din două universuri, cel cu Sirius, şi cel fără.

— Mai bine că ai scăpat, prietene, spuse Ron cu convingere. Adică, e destul de frumuşică şi aşa mai departe, dar ar fi de preferat cineva mai vesel.

— Probabil că e cât se poate de veselă cu altcineva, spuse Harry, ridicând din umeri.

— Cu cine e acum, de fapt? o întrebă Ron pe Hermione, dar cea care răspunse fu Ginny.

— Cu Michael Corner, zise ea.

— Michael? Bine, dar…, începu Ron, întorcându-se în scaun. Dar parcă tu ieşeai cu el!

— Nu mai ies, spuse Ginny hotărâtă. Nu i-a plăcut că Cercetaşii i-au bătut pe cei de la Ochi-de-Şoim la vâjthaţ şi s-a bosumflat foarte tare, aşa că i-am dat papucii. Dar s-a dus repede să o consoleze pe Cho în schimb.

Îşi scărpină nasul cu capătul penei, întoarse Zeflemistul cu susul în jos şi începu să îşi noteze răspunsurile. Ron păru extrem de încântat.

— Mă rog, întotdeauna am crezut că era cam tâmpit, spuse el, împingându-şi regina spre tura lui Harry, care tremura. Bravo ţie. Dar să alegi pe cineva mai… bun… data viitoare.

Aruncă o privire pe furiş spre Harry când vorbi.

— Păi, l-am ales pe Dean Thomas, eşti de părere că el e mai bun? întrebă Ginny vag.

— POFTIM? strigă Ron, ridicând tabla de şah dintr-un capăt.

Şmecherilă se năpusti după piese, iar Hedwig şi Pigwidgeon ciripiră şi strigară supărate de deasupra.

În timp ce trenul încetinea, apropiindu-se de King's Cross, Harry se gândi că niciodată nu îşi dorise mai puţin să coboare. Chiar se întrebă pentru o fracţiune de secundă ce s-ar fi întâmplat dacă pur şi simplu ar fi refuzat să se dea jos şi ar fi ales să rămână acolo până la întâi septembrie, când trenul avea să îl ducă înapoi la Hogwarts. Însă când locomotiva se opri cu un pufăit, dădu jos colivia lui Hedwig şi se pregăti să îşi coboare cufărul din tren, ca de obicei.

Când cel care verifica biletele le făcu semn lui Harry, Ron şi Hermione că aveau cale liberă să treacă prin bariera magică dintre peroanele nouă şi zece, găsi o surpriză aşteptându-l în partea cealaltă: un grup de oameni veniţi ca să-l întâmpine, un lucru la care nu se aşteptase câtuşi de puţin.

Îl văzu pe Ochi-Nebun Moody, arătând la fel de sinistru, cu melonul tras mult peste ochiul magic, cu degetele noduroase încleştate pe un baston lung şi cu corpul înfăşurat într-o voluminoasă pelerină de drum. Tonks era chiar în spatele lui, iar părul ei roz deschis ca cel al gumelor strălucea în lumina soarelui, filtrată prin geamurile murdare de pe tavanul gării. Purta nişte blugi foarte peticiţi şi un tricou mov aprins, pe care scria Surorile Stranii. Lângă Tonks era Lupin; avea chipul palid, părul cărunt, o haină lungă şi cu ţesătura rărită, care acoperea un pulover, şi nişte pantaloni ponosiţi. În faţa grupului erau domnul şi doamna Weasley, îmbrăcaţi în cele mai bune haine Încuiate, precum şi Fred şi George, care purtau amândoi jachete nou-nouţe dintr-un material verde-închis cu solzi.

— Ron, Ginny! strigă doamna Weasley, avansând grăbită şi îmbrăţişându-şi copiii. Ah, Harry, dragul meu, ce faci?

— Bine, minţi Harry, în timp ce femeia îl strângea tare în braţe.

Peste umărul ei îl văzu pe Ron holbându-se la noile haine ale gemenilor.

— Din ce sunt astea? întrebă el, arătând spre jachete.

— Din cea mai bună piele de dragon, frăţioare, spuse Fred, trăgându-şi puţin fermoarul. Afacerile sunt înfloritoare şi ne-am gândit să ne răsfăţăm puţin.