Joanne Rowling: Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Dar poate că n-a ales bine! spuse Harry. Poate că a însemnat pe cine nu trebuia!

— L-a ales pe băiatul care i s-a părut că avea cele mai multe şanse de a constitui un pericol pentru el, spuse Dumbledore. Şi fii atent, Harry: nu l-a ales pe cel cu sângele pur (care, conform credinţei sale, este singurul tip de vrăjitor care merită să existe sau să fie cunoscut) ci pe cel cu sânge semipur, ca el. S-a văzut pe el însuşi în tine înainte să te fi văzut vreodată şi, însemnându-te cu acea cicatrice, nu te-a ucis, aşa cum intenţionase, ci ţi-a dat puteri şi un viitor care te-au ajutat să scapi de el nu o dată, ci de patru ori până acum — un lucru pe care nu l-au reuşit nici părinţii tăi, nici ai lui Neville.

— Atunci de ce a făcut-o? spuse Harry nedumerit. De ce a încercat să mă omoare când eram bebeluş? Ar fi trebuit să aştepte, să vadă cine dintre mine şi Neville părea cel mai periculos când eram mai mari şi să încerce abia atunci să îl omoare…

— Asta ar fi fost într-adevăr calea cea mai raţională, spuse Dumbledore, numai că informaţiile lui Cap-de-Mort despre profeţie erau incomplete. Hanul „Capul de mistreţ”, pe care Sybill l-a ales pentru că era ieftin, atrage de mult nişte clienţi mai interesanţi decât „Trei mături”. Aşa cum aţi aflat tu şi prietenii tăi, spre dezavantajul vostru — şi al meu, în seara aceea — este un loc unde se găseşte mereu cineva care trage cu urechea la ceea ce spui. Desigur, eu nici nu visasem, când am pornit să mă întâlnesc cu Sybill Trelawney, că voi auzi ceva pentru care să merite să tragi cu urechea. Marele meu noroc — de fapt, al nostru — a fost că cel care trăgea cu urechea a fost detectat la scurtă vreme în timpul profeţiei şi dat afară din clădire.

— Atunci nu a auzit decât… ?

— Începutul, partea care prezicea naşterea în iulie a unui băiat cu părinţi care îl înfruntaseră pe Cap-de-Mort de trei ori. În consecinţă, nu a putut să îşi avertizeze stăpânul că a te ataca însemna să rişte să îţi transfere ţie puterile şi să te însemneze drept egalul lui. Deci, Cap-de-Mort nu a ştiut niciodată că uciderea ta ar putea fi periculoasă şi că ar fi înţelept să aştepte, să afle mai multe. Nu ştia că vei avea „puteri pe care Lordul Întunecat nu le cunoaşte”…

— Dar nu am! spuse Harry, cu o voce sugrumată. Nu am nici o putere în plus faţă de el, nu aş putea să mă lupt aşa cum a făcut-o el astă-seară, nu pot să controlez oameni sau — sau să îi omor…

— Există o cameră în Departamentul Misterelor, îl întrerupse Dumbledore, care este ţinută închisă tot timpul. Conţine ceva în acelaşi timp mai bun şi mai rău decât moartea, decât inteligenţa umană, decât forţele naturii. De asemenea este, poate, cea mai misterioasă dintre multele obiecte de studiu care sunt adăpostite acolo. Puterea ţinută în acea cameră este cea pe care tu o ai, iar Cap-de-Mort nu. Acea putere te-a făcut să îl salvezi pe Sirius astă-seară. Puterea aceea te-a scăpat de controlul lui Cap-de-Mort. Până la urmă, nu a contat că nu ţi-ai putut închide mintea. Inima ta a fost cea care te-a salvat.

Harry închise ochii. Dacă n-ar fi încercat să îl salveze pe Sirius, acesta nu ar fi murit… Mai mult ca să amâne momentul când trebuia să se gândească iar la Sirius, Harry zise, fără să îi pese prea mult de răspuns:

— Sfârşitul profeţiei… era ceva despre… „nici unul nu poate trăi”…

— … „în timp ce celălalt supravieţuieşte”, încheie Dumbledore.

— Deci, zise Harry, cu o voce în care se ghicea din nou disperarea adâncă, asta înseamnă că… unul dintre noi trebuie să îl omoare pe celălalt… până la urmă?

— Da, spuse Dumbledore.

Amândoi tăcură o bună bucată de vreme. Undeva, departe de pereţii biroului, Harry auzi glasuri, poate elevi care se îndreptau spre Marea Sală ca să ia micul dejun mai devreme. I se părea imposibil că puteau să existe oameni care încă doreau mâncare, care râdeau, care nici nu ştiau şi nici nu le păsa că Sirius Black dispăruse pentru totdeauna. Sirius părea deja la milioane de kilometri depărtare; şi poate chiar ştia că Harry continua să creadă că, dacă ar fi tras vălul acela, l-ar fi descoperit uitându-se la el, salutându-i, poate, cu râsul său ca un lătrat…

— Simt că îţi mai datorez o explicaţie, Harry, spuse Dumbledore ezitând. Te-ai întrebat, poate, de ce nu te-am ales să fii Perfect? Trebuie să mărturisesc… că m-am gândit… că aveai şi aşa destule responsabilităţi pe care trebuia să le rezolvi.

Harry îşi ridică privirea şi văzu o lacrimă prelingându-se pe chipul lui Dumbledore în barba lui lungă şi argintie.

CEL CE NU TREBUIE NUMIT SE ÎNTOARCE

„Vineri seara, într-o scurtă declaraţie, Ministrul Magiei Cornelius Fudge a confirmat că Cel Ce Nu Trebuie Numit s-a întors în această ţară şi este din nou activ.

„Cu mare regret, trebuie să confirm că vrăjitorul care îşi spune Lordul — mă rog, ştiţi la cine mă refer — este în viaţă şi din nou printre noi, ” a spus Fudge, părând obosit şi tulburat când li s-a adresat reporterilor. „Cu aproape la fel de mult regret anunţăm revolta în masă a Dementorilor din Azkaban, care au arătat că nu doresc să mai rămână în slujba Ministerului. Credem că Dementorii ascultă în prezent indicaţiile Lordului — ştiţi voi. Îndemnăm populaţia magică să rămână vigilentă. Ministerul va publica în scurt timp ghiduri de apărare elementară personală sau a casei, care vor fi trimise gratis la toate casele vrăjitoreşti pe parcursul lunii următoare. ”

Declaraţia Ministrului a fost întâmpinată cu groază şi panică de către comunitatea vrăjitorească, aceeaşi care nu mai devreme de miercurea trecută primea asigurări din partea Ministrului că nu exista „absolut nici un sâmbure de adevăr în zvonurile persistente că Ştim-Noi-Cine acţionează din nou în mijlocul nostru. ”

Detaliile despre evenimentele care au condus la înto a rcerea cu 180 de grade a Ministerului sunt neclare, deşi se crede că Cel Ce Nu Trebuie Numit şi o bandă de adepţi (cunoscuţi drept Devoratorii Morţii) au reuşit să pătrundă în Ministerul Magiei joi seara.

Albus Dumbledore, repus în drepturi ca director al şcolii Hogwarts de Farmece şi Vrăjitorii, membru reabilitat al Confederaţiei Internaţionale de Vrăjitori şi Vrăjitor-Şef al Vrăjustiţiei, nu a fost până acum disponibil pentru a-şi spune părerea. El a insistat pe tot parcursul anului trecut că Ştim-Noi Cine nu era mort, aşa cum se credea şi se spera în general, ci recruta adepţi pentru o nouă încercare de a ajunge la putere. Între timp, „băiatul care a supravieţuit”…

— Poftim, Harry, ştiam eu că o să te implice şi pe tine într-un fel sau altul, spuse Hermione, uitându-se la el peste ziar.

Erau în aripa spitalului. Harry stătea pe patul lui Ron la picioare şi o ascultau amândoi pe Hermione citind prima pagină a Profetului de duminică. Ginny, a cărei gleznă fusese vindecată rapid de doamna Pomfrey, era ghemuită la picioarele patului lui Hermione. Neville, al cărui nas fusese de asemenea făcut să revină la mărimea şi forma normală, stătea pe un scaun între cele două paturi; iar Luna, care venise în vizită, ţinând strâns ultimul număr al Zeflemistului, citea revista cu susul în jos şi nu părea să audă nici un cuvânt din ce zicea Hermione.

— Acum iar e „băiatul care a supravieţuit”, nu? spuse Ron sumbru. Nu mai e cel care se dă mare şi se amăgeşte, nu?