Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

Acum soarele strălucea cu putere în cameră şi ochii tuturor portretelor îl urmăreau mergând, fără să îşi dea seama ce făcea, fără să vadă biroul.

— L-aţi pus să stea închis în casa aceea şi nu i-a plăcut, de asta a vrut să iasă astă-seară…

— Încercam să-l ţin pe Sirius în viaţă, spuse Dumbledore încet.

— Oamenilor nu le place să stea închişi! spuse Harry mânios. Pe mine m-aţi ţinut închis toată vara trecută…

Dumbledore închise ochii şi îşi acoperi faţa cu mâinile sale cu degete lungi. Harry îl urmări, însă acest semn atipic de oboseală, de tristeţe sau de ce-o fi fost din partea lui Dumbledore nu îl impresionă deloc. Din contră, se simţi şi mai supărat din cauză că Dumbledore dădea semne de slăbiciune. Nu trebuia să fie slab când Harry vroia să ţipe la el.

Dumbledore îşi lăsă mâinile în jos şi îl urmări pe Harry pe deasupra ochelarilor în formă de semilună.

— Harry, a sosit timpul să îţi mărturisesc ceea ce ar fi trebuit să-ţi spun cu cinci ani în urmă. Te rog să iei loc. Îţi voi spune totul. Nu îţi cer decât puţină răbdare. Vei avea ocazia să strigi la mine — să faci orice vei dori — după ce voi termina. Nu te voi opri.

Harry se uită urât la el pentru o clipă, apoi se instală din nou pe scaunul de vizavi de Dumbledore şi aşteptă.

Dumbledore se uită pentru o clipă la domeniul însorit de dincolo de fereastră, apoi îşi întoarse ochii spre Harry şi zise:

— Cu cinci ani în urmă ai sosit la Hogwarts, Harry, fiind teafăr şi în siguranţă, aşa cum plănuisem şi intenţionasem. Mă rog, nu chiar teafăr. Suferiseşi. Ştiam că aşa se va întâmpla, când te-am lăsat pe pragul mătuşii şi unchiului tău. Ştiam că te condamnam la zece ani sumbri şi grei.

Făcu o pauză. Harry nu spuse nimic.

— M-ai putea întreba — şi pe bună dreptate — de ce a trebuit să fie aşa. De ce nu te-ar fi putut primi o familie de vrăjitori? Multe ar fi fost foarte dornice să o facă, ar fi fost onorate şi încântate să te crească exact ca pe fiul lor. Răspunsul este că prioritatea mea a fost să te ţin în viaţă. Erai într-un pericol mult mai mare decât observaseră ceilalţi. Cap-de-Mort fusese biruit cu câteva ore în urmă, însă adepţii săi — dintre care mulţi sunt aproape la fel de răi ca el — erau încă în libertate, furioşi, disperaţi şi violenţi. Am fost nevoit să iau o hotărâre, gândindu-mă şi la viitorul apropiat. Oare credeam că dispariţia lui Cap-de-Mort era definitivă? Nu. Nu ştiam dacă aveau să treacă zece, douăzeci sau cincizeci de ani înainte să se întoarcă, dar eram sigur că o va face, şi, de asemenea, cunoscându-l bine, eram sigur că nu se va linişti până nu te va omorî. Ştiam că, poate, cunoştinţele magice ale lui Cap-de-Mort erau mai complexe decât ale oricărui vrăjitor în viaţă. Ştiam chiar că era improbabil ca cele mai ample şi puternice vrăji şi farmece de protecţie să fie invincibile, chiar dacă avea să îşi recapete cândva puterile în întregime. Însă ştiam şi care erau punctele slabe al lui Cap-de-Mort. Aşa că am luat o hotărâre. Tu aveai să fii protejat de o magie străveche, pe care el o cunoaşte, o dispreţuieşte şi, drept urmare, a subestimat-o întotdeauna — plătind pentru asta. Mă refer, desigur, la faptul că mama ta a murit ca să te salveze. Ţi-a dat o protecţie de durată la care el nu se aşteptase niciodată, o protecţie pe care o ai în sânge chiar şi-n ziua de azi. În consecinţă, m-am încrezut în sângele mamei tale. I te-am dus surorii ei, singura rudă în viaţă.

— Nu mă iubeşte, spuse Harry imediat. Nu dă doi bani pe…

— Însă te-a primit, i-o tăie Dumbledore. Poate a fost ranchiunoasă, mânioasă fără voia ei, sau nefericită, dar te-a primit şi, făcând-o, a pecetluit vraja pe care o aruncasem asupra ta. Sacrificiul mamei tale a făcut din legătura de sânge cea mai puternică pavăză pe care ţi-o puteam da.

— Tot nu…

— Atâta timp cât tu poţi numi casă locul unde sălăşluieşte sângele mamei tale, Cap-de-Mort nu se poate atinge de tine şi nu poate să îţi facă rău. El i-a vărsat sângele, dar trăieşte în continuare în tine şi în sora ei. Sângele ei a devenit refugiul tău. Trebuie să te întorci acolo o dată pe an, dar atâta timp cât mai poţi numi locul acela casă, atâta timp cât eşti acolo, nu îţi poate face rău. Mătuşa ta ştie asta. I-am explicat ce făcusem în scrisoarea pe care i-am lăsat-o, lângă tine, pe prag. Ştie că faptul că te-a găzduit a fost lucrul care te-a ţinut în viaţă în ultimii cincisprezece ani.

— Staţi, spuse Harry. Staţi puţin.

Îşi îndreptă spatele, uitându-se fix la Dumbledore.

— Dumneavoastră aţi trimis Urlătoarea aia. I-aţi spus să îşi amintească… era vocea dumneavoastră…

— M-am gândit, zise Dumbledore, aplecându-şi puţin capul, că avea nevoie să îşi amintească de pactul pe care îl acceptase când te-a primit. Am bănuit că atacul Dementorilor ar fi putut să o facă să realizeze pericolele pe care le implica faptul că erai fiul ei adoptiv.

— Aşa a fost, spuse Harry încet. Mă rog, mai mult pe unchiul meu decât pe ea. A vrut să mă dea afară, însă după ce a sosit Urlătoarea a spus că trebuia să rămân.

Se uită o clipă la podea, apoi zise:

— Dar ce legătură are asta cu…

Nu putu să rostească numele lui Sirius.

— Apoi, cu cinci ani în urmă, continuă Dumbledore, de parcă nu s-ar fi întrerupt din povestit, ai sosit la Hogwarts, mai puţin fericit şi îngrijit decât aş fi vrut, însă viu şi sănătos. Nu erai un prinţişor răsfăţat, dar te prezentai normal, date fiind condiţiile. Până în momentul acela, planul funcţionase bine. Şi apoi… ei bine, cred că-ţi aminteşti de evenimentele din primul tău an la Hogwarts la fel de limpede ca mine. Te-ai dovedit la înălţimea provocării pe care ai avut-o de înfruntat şi mai curând — mult mai curând — decât anticipasem, te-ai trezit faţă în faţă cu Cap-de-Mort. Ai supravieţuit iar. Ai făcut mai mult de atât. I-ai întârziat recăpătarea puterii şi a forţei depline. Te-ai luptat bărbăteşte. Am fost… mai mândru de tine decât poţi să îţi spun. Şi totuşi, planul acesta minunat al meu avea o fisură, spuse Dumbledore. O fisură despre care ştiam, chiar de atunci, că va strica totul. Şi totuşi, ştiind cât era de important ca planul meu să reuşească, mi-am spus că nu voi permite să fie distrus de această fisură. Numai eu puteam să o împiedic, aşa că numai eu trebuia să fiu tare. Asta a fost primul meu test, când erai în aripa spitalului, slăbit după lupta cu Cap-de-Mort.

— Nu înţeleg ce spuneţi, zise Harry.

— Nu mai ţii minte că m-ai întrebat, în timp ce erai în aripa spitalului, de ce a încercat Cap-de-Mort să te omoare când erai bebeluş?

Harry încuviinţă din cap.

— Oare ar fi trebuit să-ţi spun atunci?

Harry se uită fix în ochii albaştri ai lui Dumbledore şi nu spuse nimic, însă inima începu să-i bată năvalnic.

— Nu vezi încă fisura din plan? Nu… poate că nu. Ei bine, după cum ştii, am hotărât să nu îţi răspund. La unsprezece ani, mi-am zis, erai mult prea mic pentru a şti. Nu intenţionasem niciodată să îţi spun la vârsta asta. Ar fi fost prea mult pentru tine să afli atât de repede. Ar fi trebuit să recunosc de atunci semnele pericolului. Ar fi trebuit să mă întreb de ce nu mă simţeam mai tulburat de faptul că îmi puseseşi deja întrebarea la care ştiam că va trebui să îţi dau, într-o zi, un răspuns îngrozitor. Ar fi trebuit să fi recunoscut că eram prea fericit la gândul că nu trebuia să o fac în ziua aceea… erai prea mic, mult prea mic. Şi aşa am ajuns în al doilea an al tău la Hogwarts. Din nou ai înfruntat provocări pe care nu le-au cunoscut nici măcar unii vrăjitori adulţi; din nou te-ai descurcat mai bine decât mi-aş fi putut imagina. Însă nu m-ai mai întrebat de ce ţi-a lăsat Cap-de-Mort acel semn. Am vorbit despre cicatricea ta, o da… am fost foarte, foarte aproape de acest subiect. Dar de ce nu ţi-am spus totul? Ei bine, mi s-a părut că la doisprezece ani, era încă prea devreme ca să primeşti o asemenea informaţie, ţi-am permis să pleci de lângă mine, pătat de sânge, extenuat, dar vesel, şi dacă am avut o cât de mică nelinişte fiindcă nu ţi-am spus-o atunci, cu timpul s-a estompat. Ştii, încă erai foarte mic şi nu mi-a venit să-ţi stric noapte aia de triumf… Acum o vezi, Harry? Vezi fisura din planul meu măreţ? Căzusem în capcana pe care o prevăzusem, pe care îmi spusesem că puteam şi trebuia s-o evit.