Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Te-am găsit, spuse el, zărind-o undeva foarte aproape de tavanul boltit. Vino aici, am o scrisoare pentru tine.

Cu un ţipăt puternic, pasărea îşi întinse aripile mari albe şi zbură până pe umărul său.

— Uite, ştiu că scrie Snuffles pe exterior, îi spuse el, dându-i scrisoarea să o prindă în cioc şi vorbindu-i, fără să ştie de ce, în şoaptă, dar este pentru Sirius, da?

Clipi o dată cu ochii ei de chihlimbar şi Harry consideră că asta însemna că înţelesese.

— Atunci, drum bun, zise Harry şi o duse la una dintre ferestre.

După ce se sprijini o clipă pe braţul său, Hedwig zbură în văzduhul orbitor de luminos. Harry o privi până când de veni un mic punct negru şi dispăru, apoi îşi mută privirea spre coliba lui Hagrid, care se vedea foarte bine de la acea fereastră, şi la fel de bine se vedea că era nelocuită: hornul nu scotea fum, draperiile erau trase.

Vârfurile copacilor din Pădurea Interzisă erau legănate de o adiere. Harry le privi, savurând aerul proaspăt care îi atingea faţa, şi gândindu-se la vâjthaţul de mai târziu… şi atunci îl văzu. Un cal mare, înaripat, ca o reptilă, exact ca cei care trăgeau trăsurile spre Hogwarts, cu aripile negre de piele larg întinse ale unui pterodactil, se ridică dintre copaci ca o groaznică pată uriaşă. Dădu un cerc mare în zbor şi apoi se pierdu printre copaci. Totul se întâmplase atât de repede, încât lui Harry abia îi venea să creadă ce văzuse, însă inima îi bătea cu putere.

În spatele său se deschise uşa de la culcuşul bufniţelor. Harry tresări şocat şi, întorcându-se repede, o văzu pe Cho Chang, care ţinea o scrisoare şi un pachet.

— Bună, zise Harry automat.

— A… bună, spuse ea pe nerăsuflate. Nu am crezut c-o să fie cineva aici atât de devreme… abia acum cinci minute mi-am amintit că este ziua mamei mele.

Îi arătă pachetul.

— Am înţeles, zise Harry, care avea impresia că i se blocase creierul.

Vroia să spună ceva amuzant şi interesant, însă amintirea acelui cal înaripat îngrozitor îi era încă proaspătă în minte.

— E o zi frumoasă, zise el, arătând spre ferestre, iar stomacul păru să i se strângă de jenă.

Vremea. Vorbea despre vreme…

— Da, spuse Cho, uitându-se în jur după o bufniţă potrivită. Este o vreme bună pentru vâjthaţ. Eu nu am ieşit deloc săptămâna asta, dar tu?

— Nici eu, zise Harry.

Cho alese una dintre bufniţele de hambar ale şcolii. O convinse să coboare pe braţul ei, unde acum aceasta întinse cuminte un picior, ca Cho să poată lega pachetul.

— Hei, aveţi un portar nou la Cercetaşi? întrebă ea.

— Da, zise Harry. Este prietenul meu, Ron Weasley, îl ştii?

— Cel care detestă Tornadele? spuse Cho destul de calmă. E bun?

— Da, zise Harry, cred că da. Dar nu l-am văzut când a dat proba, eram în detenţie.

Cho îşi ridică privirea, cu pachetul prins doar pe jumătate de picioarele bufniţei.

— Umbridge aia este oribilă, spuse ea în şoaptă. Să-ţi dea ore de detenţie doar pentru că ai spus adevărul despre cum… cum… cum a murit. A auzit toată lumea despre asta, a aflat toată şcoala. Ai fost foarte curajos că ai înfruntat-o.

Stomacul lui Harry se destinse atât de repede, că se simţi de parcă ar fi putut chiar să plutească la câţiva centimetri deasupra podelei acoperite cu paie. Cui îi păsa de calul acela înaripat şi idiot; Cho credea că fusese foarte curajos. Pentru o clipă, se gândi să îi arate ca din greşeală mâna crestată, în timp ce o ajuta să lege pachetul… dar chiar în clipa în care îi veni ideea, uşa se deschise din nou.

Filch, îngrijitorul, intră în culcuşul bufniţelor ca o furtună. Avea nişte pete mov pe obrajii supţi şi străbătuţi de vinişoare, falca îi tremura şi părul său cărunt şi subţire era răvăşit; era evident că alergase până acolo. Doamna Norris veni la pas în urma sa, uitându-se în sus la bufniţe şi mieunând înfometată.

De deasupra se auziră mişcări neliniştite de aripi şi o bufniţă mare, cafenie, clămpăni din cioc într-un mod ameninţător.

— Aha! zise Filch, călcând apăsat spre Harry şi cu obrajii căzuţi tremurându-i de supărare. Am primit un pont că ai de gând să faci o comandă uriaşă de bombe cu miros de băligar!

Harry îşi încrucişă mâinile şi se uită fix la îngrijitor.

— Cine v-a spus că fac comandă de bombe cu miros de bălegar?

Cho se uita când la Harry când la Filch, încruntându-se şi ea; bufniţa de hambar de pe braţul ei, obosită să stea într-un picior, scoase un ţipăt admonestând-o, dar Cho o ignoră.

— Am sursele mele, spuse Filch, şuierând satisfăcut. Acum dă-mi ce vrei să trimiţi.

Simţindu-se extrem de recunoscător că nu lungise trimiterea scrisorii, Harry spuse:

— Nu pot, am trimis-o.

— Ai trimis-o? spuse Filch, schimonosindu-şi chipul de furie.

— Am trimis-o, zise Harry calm.

Filch deschise gura supărat, dădu din buze câteva clipe, iar apoi cercetă din priviri roba lui Harry.

— De unde ştiu că nu o ai în buzunar?

— Nu o am, pentru că…

— L-am văzut când a trimis-o, spuse Cho supărată.

Filch se întoarse spre ea.

— L-ai văzut… ?

— Exact, l-am văzut, spuse ea hotărâtă.

Urmă o clipă de linişte, timp în care Filch se uită urât la Cho, iar fata îi întoarse privirea. Îngrijitorul se întoarse pe călcâie şi se îndreptă spre uşă, târându-şi picioarele. Se opri cu mâna pe clanţă şi se uită iar la Harry.

— Dacă simt numai un iz de bombă cu miros de băligar…

Coborî scările răsunător. Doamna Norris aruncă o ultimă privire cu jind către bufniţe şi îl urmă.

Harry şi Cho se uitară unul la celălalt.

— Mulţumesc, zise Harry.

— Pentru puţin, spuse Cho, prinzând în sfârşit pachetul de celălalt picior al bufniţei, cu faţa puţin rozalie. Dar nu comandai bombe cu miros de băligar, nu?

— Nu, zise Harry.

— Atunci, mă întreb de ce o fi crezut că da? spuse ea, în timp ce ducea bufniţa la fereastră.

Harry ridică din umeri. Era la fel uimit ca ea, însă era ciudat că nu îl prea deranja deloc în acel moment.

Plecară împreună din culcuşul bufniţelor. La intrarea într-un hol care ducea spre aripa de vest a castelului, Cho zise:

— Eu o iau pe aici. Păi, ne… ne mai vedem, Harry.

— Da… ne vedem.

Îi zâmbi şi plecă. Harry merse mai departe, jubilând în tăcere. Reuşise să aibă o conversaţie întreagă cu ea şi nu se făcuse de ruşine nici măcar o dată… Ai fost foarte curajos că ai înfruntat-o… Cho îi spusese că fusese curajos… nu îl ura defel…

Bineînţeles, îl preferase pe Cedric, ştia asta… deşi, dacă ar fi invitat-o la bal înaintea lui Cedric, poate că lucrurile ar fi decurs altfel… Îi păruse sincer rău când trebuise să refuze invitaţia lui Harry…

— Bună dimineaţa, le spuse acesta vesel lui Ron şi Hermione când li se alătură la masa Cercetaşilor în Marea Sală.

— De ce eşti aşa de fericit? zise Ron, privindu-i surprins.

— Ăă… pentru vâjthaţul de mai târziu, zise Harry bucuros, trăgând un platou mare cu ouă şi costiţă afumată.

— A… da… spuse Ron.

Lăsă deoparte felia de pâine prăjită pe care o mânca şi luă o gură de suc de dovleac. Apoi zise:

— Auzi… ai vrea să vii mai puţin mai devreme cu mine? Doar ca să… ăă… să exersez puţin înainte de antrenament? Ca să, ştii tu, să mă obişnuiesc puţin.

— Da, bine, zise Harry.

— Ştii, nu cred că ar trebui să mergeţi, spuse Hermione serioasă. Şi aşa aţi rămas amândoi în urmă cu te…