Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

Îmi pare rău că nu am putut să te văd mai des în timpul verii. Mă doare să îi critic pe părinţii noştri, dar mă tem că nu mai pot trăi în aceeaşi casă cu ei, atâta timp cât continuă să se învârtă în cercul periculos din jurul lui Dumbledore. (Dacă îi vei scrie cumva mamei, poţi să-i spui că un anumit Sturgis Podmore, care este un bun prieten al lui Dumbledore, a fost trimis de curând în Azkaban pentru încălcarea proprietăţii la Minister. Poate că asta o să le deschidă ochii şi vor vedea de ce delincvenţi de două parale s-au înconjurat. ) Mă consider foarte norocos că am scăpat de stigmatul asocierii cu asemenea oameni — Ministerul a fost extrem de amabil cu mine — şi, Ron, sper din tot sufletul că nu te vei lăsa orbit de legăturile de familie în ceea ce priveşte caracterul nechibzuit al credinţelor şi faptelor părinţilor noştri. Sper sincer că, în timp, vor realiza cât au greşit, iar eu voi fi desigur, pregătit să le accept scuzele la momentul potrivit.

Te rog să meditezi cu atenţie la ce ţi-am spus, mai ales la partea despre Harry Potter, şi încă o dată, felicitări pentru că ai fost făcut Perfect.

Fratele tău,

Harry îşi ridică privirea spre Ron.

— Păi, zise el, încercând să ia totul în glumă, dacă vrei să… Ăă… cum era? — verifică scrisoarea lui Percy — a, da… „retezi legăturile” cu mine, jur că nu o să fiu violent.

— Dă-mi-o înapoi, spuse Ron, întinzând mâna. Este… zise Ron agitat, rupând scrisoarea lui Percy în jumătate, cel mai mare — o rupse în sferturi — idiot — o rupse în opt — din lume.

Aruncă bucăţile în foc.

— Hai, trebuie să terminăm asta înainte să se facă ziuă, îi zise el vioi lui Harry, ocupându-se iar de eseul pentru profesoara Sinistra.

Hermione se uită la Ron cu o expresie ciudată pe chip.

— Of, daţi-le încoace, spuse ea brusc.

— Poftim? zise Ron.

— Daţi-mi-le, o să mă uit pe ele şi o să le corectez, zise ea.

— Vorbeşti serios? Vai, Hermione, ne-ai salvat, spuse Ron, ce pot să fac ca să-ţi…?

— Aţi putea să spuneţi, „Promitem să nu mai amânăm niciodată atât de mult să ne facem temele”, zise ea, întinzând mâinile şi aşteptând să i se dea eseurile, însă părând vag amuzată.

— Mulţumim de o mie de ori, Hermione, spuse Harry stins, dându-i eseul, cufundându-se la loc în fotoliu şi frecându-se la ochi.

Acum era trecut de miezul nopţii şi camera de zi era pustie, cu excepţia lor şi a lui Şmecherilă. Singurul sunet era făcut de pana lui Hermione, care tăia din loc în loc propoziţii din eseurile lor, şi de frunzăritul paginilor, în timp ce verifica diferite date în cărţile întinse pe masă. Harry era extenuat. Avea de asemenea şi un sentiment ciudat, pustiu, un gol în stomac care nu avea legătură cu oboseala, ci cu tot ce citise în scrisoarea care se înnegrea acum contorsionându-se în mijlocul focului.

Ştia că jumătate din oamenii de la Hogwarts îl credeau ciudat, chiar nebun; ştia că Profetul zilei făcea aluzii răutăcioase la adresa lui de luni întregi, însă era cu totul altceva să vadă aceste lucruri scrise de mâna lui Percy, să ştie că Percy îl sfătuia pe Ron să-l lase baltă şi chiar să-i povestească de el lui Umbridge; asta arăta cât de gravă era situaţia, cum nu o mai făcuse nimic până atunci. Îl ştia pe Percy de patru ani, locuise la el în casă în timpul vacanţei de vară, stătuse în acelaşi cort cu el la Cupa Mondială de Vâjthaţ, chiar primise note maxime de la el la a doua probă a Turnirului Trivrăjitor de anul trecut, şi totuşi, acum Percy îl considera dezechilibrat şi chiar violent.

Străbătut de un val de afecţiune pentru naşul său, Harry se gândi că Sirius era, probabil, singura persoană pe care o cunoştea şi care ar fi putut să înţeleagă cu adevărat ce simţea în momentul acela, pentru că şi el era în aceeaşi situaţie. Aproape toată lumea vrăjitorească îl considera pe Sirius un ucigaş periculos şi un adept devotat al lui Cap-de-Mort, iar el trebuise să trăiască paisprezece ani ştiind asta…

Harry clipi. Tocmai văzuse în foc ceva care nu avea cum să fie acolo. Apăru şi dispăru imediat. Nu… nu avea cum să fi fost… Îşi imaginase asta pentru că se gândise la Sirius…

— Bine, scrie asta, îi spuse Hermione lui Ron, dându-i înapoi eseul şi o foaie plină cu scrisul ei, iar apoi adaugă concluzia asta pe care ţi-am scris-o.

— Hermione, eşti cea mai grozavă persoană pe care am cunoscut-o vreodată, sincer, spuse Ron stins, şi dacă o să mai fiu nepoliticos cu tine…

— O să ştiu că ai revenit la normal, spuse Hermione. Harry, al tău este bine, în afară de partea asta de la sfârşit, cred că n-ai auzit bine ce a spus profesoara Sinistra, Europa este acoperită cu gheaţă, nu cu o gaiţă… Harry?

Harry se prelinsese de pe fotoliu, stătea în genunchi şi acum era ghemuit pe covorul pârlit şi ros din faţa şemineului, uitându-se în flăcări.

— Ăă… Harry? spuse Ron nesigur. De ce eşti pe jos?

— Pentru că tocmai am văzut capul lui Sirius în foc, zise Harry.

Vorbi destul de calm; până la urmă, mai văzuse capul lui Sirius în acelaşi foc anul trecut şi chiar vorbise cu el; cu toate acestea, nu putea să fie sigur că de data aceasta chiar îl văzuse… dispăruse atât de repede…

— Capul lui Sirius? repetă Hermione. Vrei să spui, ca atunci când a vrut să-ţi vorbească în timpul Turnirului Trivrăjitor? Dar acum nu ar face asta, ar fi prea — Sirius!

Tresări, uitându-se în foc; lui Ron îi căzu pana din mână. Acolo, în mijlocul flăcărilor vesele, se afla capul lui Sirius, cu părul lung şi negru încadrându-i faţa zâmbitoare.

— Începusem să cred că o să vă duceţi la culcare înainte să dispară toţi ceilalţi, zise el. Am verificat din oră-n oră.

— Ai apărut în foc din oră-n oră? zise Harry, aproape râzând.

— Doar pentru câteva secunde, ca să verific dacă aveam cale liberă.

— Şi dacă te vedea cineva? spuse Hermione neliniştită.

— Păi, cred că s-ar putea să mă fi zărit o fată mai devreme — din primul an, după cum arăta, dar nu vă faceţi griji, zise Sirius grăbit, când Hermione îşi duse o mână la gură, am dispărut exact în clipa când s-a uitat la mine, şi sunt sigur că a crezut că eram un fel de butuc cu o formă ciudată, sau ceva de genul ăsta.

— Dar, Sirius, este îngrozitor de riscant… Începu Hermione.

— Parcă ai fi Molly, spuse Sirius. Este singurul mod pe care l-am găsit ca să răspund la scrisoarea lui Harry fără să recurg la coduri — codurile pot fi descifrate.

Când menţionă scrisoarea lui Harry, Hermione şi Ron se întoarseră amândoi spre el cu ochii mari.

— Nu ne-ai zis că i-ai scris lui Sirius! spuse Hermione pe un ton acuzator.

— Am uitat, zise Harry, ceea ce era complet adevărat.

Întâlnirea sa cu Cho în culcuşul bufniţelor îi ştersese din minte tot ce se întâmplase înainte.

— Hermione, nu te uita aşa la mine, nu avea cum să scoată nimeni informaţii secrete din ea, nu-i aşa, Sirius?

— Nu, a fost foarte bine scrisă, zise Sirius, zâmbind. Oricum, ar fi cazul să ne grăbim, pentru orice eventualitate, în caz că ne deranjează cineva — cicatricea.

— Ce-i cu… ? începu Ron, dar Hermione îl întrerupse.

— Îţi povestim după aceea. Spune, Sirius.

— Păi, ştiu că nu are cum să fie prea plăcut când te doare, dar nu credem că ăsta este un motiv ca să-ţi faci griji. Te-a durut pe tot parcursul anului trecut, nu-i aşa?