Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

Două lucruri îl făcură pe Harry să suporte ziua aceea. Unul era gândul că aproape că venise sfârşitul de săptămână; celălalt era că, deşi ultima detenţie urma să fie cu siguranţă îngrozitoare, de la fereastra camerei se vedea în depărtare terenul de vâjthaţ şi, cu puţin noroc, ar fi putut să asiste de la distanţă la proba lui Ron. Acestea erau nişte raze slabe de lumină, era adevărat, dar Harry era recunoscător pentru orice ar fi putut să-i înveselească întunericul din prezent; niciodată nu mai avusese o primă săptămână mai urâtă la Hogwarts.

În acea după-amiază la ora cinci, bătu la uşa biroului profesoarei Umbridge pentru ultima oară, spera el, şi i se spuse să intre. Pergamentul gol era pregătit pentru el pe masa acoperită cu dantelă, cu pana neagră ascuţită lângă el.

— Ştii ce să faci, domnule Potter, zise Umbridge, zâmbindu-i dulce.

Harry luă pana şi aruncă o privire pe fereastră. Dacă şi-ar fi mutat scaunul câţiva centimetri mai la dreapta… pretinzând că se apropia de masă, ar fi reuşit să vadă. Acum avea o privelişte de la distanţă a echipei de vâjthaţ a Cercetaşilor care zburau în sus şi în jos pe teren, în timp ce şase siluete întunecate stăteau la picioarele celor trei stâlpi înalţi, părând să îşi aştepte rândul la poartă. Era imposibil să îşi dea seama care dintre ei era Ron de la distanţa aceea.

Nu am voie să spun minciuni, scrise Harry. Tăietura de pe mâna dreaptă se deschise şi începu iar să sângereze.

Nu am voie să spun minciuni. Tăietura se adânci, usturându-l şi durându-l.

Nu am voie să spun minciuni. Sângele îi curse pe încheietură.

Riscă să mai arunce o privire pe fereastră. Indiferent cine era cel care apăra acum cercurile, nu se pricepea deloc. Katie Bell dădu două goluri în cele câteva secunde cât îndrăzni Harry să se uite. Sperând din suflet că portarul nu era Ron, îşi coborî iar ochii pe pergamentul pe care scânteia sângele.

Nu am voie să spun minciuni.

Nu am voie să spun minciuni.

Îşi ridica privirea ori de câte ori credea că putea să-şi asume riscul: când auzea scrijelitul penei lui Umbridge sau când deschidea un sertar al biroului. A treia persoană care dădu proba fu destul de bună, cea de-a patra fu groaznică, a cincea se feri cu măiestrie de un balon-ghiulea, însă apoi nu reuşi o apărare simplă. Cerul se întuneca, iar Harry se îndoia că va putea să-i mai vadă pe cei şase sau şapte oameni.

Nu am voie să spun minciuni.

Nu am voie să spun minciuni.

Pergamentul era acum pătat cu picături de sânge de pe mâna, care acum îl ardea de durere. Când îşi ridică privirea din nou, se lăsase noaptea şi terenul de vâjthaţ nu mai era vizibil.

— Hai să vedem dacă ai înţeles mesajul, ce zici? spuse Umbridge pe o voce molcomă, o jumătate de oră mai târziu.

Veni spre el, întinzându-şi degetele mici şi pline de inele spre braţul său. Apoi, când îi luă mâna ca să examineze cuvintele care erau acum crestate în piele, Harry simţi o durere îngrozitoare, nu de la mână, ci de la cicatricea de pe frunte. În acelaşi timp, avu o senzaţie cât se poate de ciudată în dreptul abdomenului.

Îşi smulse mâna din strânsoarea ei şi se ridică imediat în picioare, privind-o fix. Ea îi întoarse privirea cu un zâmbet care i se întinse pe buzele uscăţive ale gurii mari.

— Da, doare, nu-i aşa? spuse ea cu blândeţe.

Harry nu răspunse. Inima îi bătea foarte repede şi cu putere. Vorbea de mână, sau ştia ce simţise pe frunte?

— Ei bine, domnule Potter, cred că am demonstrat ce vroiam să demonstrez. Poţi să pleci.

Harry îşi luă ghiozdanul şi ieşi din cameră cât putu de repede.

Fii calm, îşi spuse el, în timp ce urca treptele în salturi. Fii calm, nu înseamnă neapărat ce crezi tu că înseamnă…

— Mimbulus mimbletonia! gemu el către Doamna Grasă, care se dădu la o parte.

Îl întâmpină o furtună de sunete. Ron veni la el în fugă, zâmbind larg şi vărsând pe el Berezero din pocalul pe care îl ţinea în mână.

— Harry, am reuşit, sunt în echipă, sunt portar!

— Poftim? A… minunat! spuse Harry, încercând să zâmbească natural, în timp ce inima îi zvâcnea cu putere în continuare, iar mâna îl durea şi-i sângera.

— Ia o Berezero.

Ron îl puse să ia o sticlă cu forţa.

— Nu-mi vine să cred… unde s-a dus Hermione?

— E acolo, zise Fred, care bea şi el o Berezero, arătând către un fotoliu de lângă foc.

Hermione aţipise acolo, cu paharul balansându-se precar în mână.

— Păi, a spus că se bucură când i-am zis, spuse Ron, părând puţin întristat.

— Las-o să doarmă, zise George grăbit.

Trecură câteva clipe până când Harry observă că mai mulţi dintre elevii din primul an care erau strânşi în jurul lor purtau semne clare că le cursese sânge din nas de curând.

— Vino aici, Ron, şi vezi dacă îţi vine roba veche a lui Oliver! strigă Katie Bell. Putem să dăm jos numele lui şi să-l punem pe al tău…

În timp ce Ron se îndepărta, Angelina se apropie de Harry cu paşi mari.

— Îmi pare rău că te-am luat din scurt mai devreme, Potter, zise ea tranşant. Ştii, e stresant să te ocupi de chestia asta, am început să cred că uneori am fost un pic cam dură cu Baston.

Se uită puţin încruntată la Ron peste marginea pocalului şi continuă.

— Ascultă, ştiu că e prietenul tău cel mai bun, dar nu e extraordinar, spuse ea scurt. Însă cred că, după un pic de antrenament, se va descurca. Face parte dintr-o familie de jucători de vâjthaţ buni. Eu, sinceră să fiu, mă bazez pe faptul că va dovedi că are ceva mai mult talent decât s-a văzut azi. Şi Vicky Frobisher, şi Geoffrey Hooper au zburat mai bine astă seară, dar Hooper se vaită mereu, se plânge tot timpul de una sau de alta, iar Vicky face parte din tot felul de societăţi. Chiar ea a recunoscut că, dacă ar avea de ales între antrenamente şi Clubul de Farmece, ar pune clubul pe primul plan. Oricum, o să avem antrenament mâine la ora două, aşa că te rog să ai grijă să fii acolo de data asta. Şi fă-mi o plăcere, ajută-l cât poţi pe Ron, bine?

Harry încuviinţă din cap, iar Angelina se întoarse la Alicia Spinnet. Harry se duse să stea lângă Hermione, care se trezi brusc când băiatul îşi puse ghiozdanul jos.

— Harry, tu eşti… ce bine pentru Ron, nu? spuse ea adormită. Dar sunt aşa de… de… de obosită, căscă ea. Am stat azi-noapte până la unu ca să fac alte pălării. Dispar într-o veselie!

Şi într-adevăr, acum că se uită, Harry văzu că prin toată camera erau ascunse pălării de lână acolo unde ar putea să le ia spiriduşii neştiutori din greşeală.

— Bravo, zise neatent Harry, care dacă nu îi spunea cuiva cât de curând, avea să explodeze. Ascultă, Hermione, tocmai am fost în biroul lui Umbridge şi mi-a atins mâna…

Hermione ascultă cu atenţie. Când Harry termină de povestit, ea zise rar:

— Ţi-e teamă că Ştii-Tu-Cine o controlează şi pe ea cum l-a controlat pe Quirrell?

— Păi, spuse Harry, coborând vocea, este posibil, nu?

— Presupun că da, zise Hermione, deşi nu părea foarte convinsă. Dar nu cred că ar putea să o aibă în stăpânire aşa cum l-a avut pe Quirrell. Nu de alta, dar acum este viu în toată puterea cuvântului, nu-i aşa? Are propriul său corp, nu mai are nevoie să împartă un trup cu altcineva. Bănuiesc că ar putea să o aibă sub controlul Blestemului Imperius…

Harry îi urmări o clipă pe Fred, George şi Lee Jordan, care jonglau cu nişte sticle goale de Berezero. Apoi Hermione zise: