Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Bună seara, domnule Potter.

Harry tresări şi se uită în jur. Nu o observase la început, pentru că purta o robă sinistră, cu un model înflorat, care se potrivea mult prea bine cu faţa de masă de pe biroul din spatele ei.

— Bună seara, doamnă profesoară Umbridge, zise Harry ţeapăn.

— Păi, ia loc, spuse ea, arătând către o măsuţă acoperită de dantelă lângă care trăsese un scaun cu spătar drept.

Pe masă se găsea o bucată de pergament gol, care părea să-l aştepte.

— Ăă, zise Harry, fără să se mişte. Doamnă profesoară Umbridge, ăă… Înainte să începem, aş… aş vrea să vă cer o… o favoare.

Ochii ei cât cepele se îngustară.

— A, da?

— Păi, eu… eu fac parte din echipa de vâjthaţ a Cercetaşilor. Ar trebui să fiu prezent la selecţionarea noului portar, vineri la ora cinci, şi mă… mă întrebam dacă aş putea să nu vin atunci la orele de detenţie şi să vin — să vin în altă zi… În schimb…

Îşi dădu seama cu mult înainte să termine de rostit propoziţia că era inutil.

— O, nu, spuse Umbridge, zâmbind atât de larg, încât arăta de parcă ar fi înghiţit o muscă deosebit de suculentă. O, nu, nu, nu. Domnule Potter, aceasta este pedeapsa pentru răspândirea unor poveşti malefice, răutăcioase, ca să atragi atenţia, iar pedepsele nu pot fi în nici un caz adaptate după bunul plac al vinovatului. Nu, vei veni aici mâine la ora cinci, şi ziua următoare, şi la fel şi vineri, şi îţi vei îndeplini detenţia după cum este stabilit. Cred că este bine dac-o să pierzi ceva ce ţi-ai fi dorit foarte tare. În felul acesta lecţia pe care vreau să ţi-o dau o să fie mai uşor de învăţat.

Harry simţi cum i se urcă sângele la cap şi cum îi pocnesc urechile. Aşa deci, spusese „poveşti malefice, răutăcioase, ca să atragă atenţia”, da?

Îl privea cu capul aplecat puţin într-o parte, zâmbindu-i larg în continuare, ca şi când ar fi ştiut exact ce gândea şi ar li aşteptat să vadă dacă va începe iar să ţipe. Cu un efort extraordinar, Harry se uită în altă parte, îşi lăsă ghiozdanul lângă scaunul cu spătar drept şi se aşeză.

— Aşa, zise Umbridge dulceag, suntem deja mai pricepuţi la controlarea reacţiilor, nu-i aşa? Acum, domnule Potter, vei scrie ceva pentru mine. Nu, nu cu pana ta, adăugă ea, când Harry se aplecă să îşi deschidă ghiozdanul. O să foloseşti una ceva mai specială. Poftim.

Îi dădu o pană neagră, lungă şi subţire, cu un vârf neobişnuit de ascuţit.

— Vreau să scrii Nu am voie să spun minciuni, îi spuse ea cu blândeţe.

— De câte ori? întrebă Harry, simulând politeţea.

— O, de câte ori este nevoie ca să pătrunzi mesajul, zise Umbridge mieros. Haide.

Se duse la biroul ei, se aşeză şi se aplecă peste un teanc de pergamente care păreau să fie lucrări ce trebuiau corectate. Harry ridică pana neagră şi ascuţită, iar apoi îşi dădu seama ce lipsea.

— Nu mi-aţi dat cerneală, spuse el.

— O, dar nu vei avea nevoie de cerneală, spuse profesoara Umbridge cu o foarte subtilă notă ironică în glas.

Harry puse vârful penei pe hârtie şi scrise: Nu am voie să spun minciuni.

Scoase un icnet de durere. Cuvintele apăruseră pe pergament scrise cu ceea ce părea să fie o cerneală roşie, strălucitoare. În acelaşi timp, ele se iviseră pe spatele mâinii drepte a lui Harry, crestate în piele de parcă ar fi fost scrise cu un bisturiu — şi chiar în timp ce se uita la tăietura scânteietoare, pielea se vindecă la loc, lăsând locul unde fusese ceva mai roşu decât de obicei, dar destul de neted.

Harry se uită la profesoara Umbridge. Îl urmărea, iar gura ei mare de broască râioasă se deschisese într-un zâmbet.

— Da?

— Nimic, spuse Harry încet.

Se uită iar la pergament, puse iar pana pe el, scrise Nu am voie să spun minciuni şi simţi pentru o a doua oară durerea usturătoare pe mână; iarăşi, cuvintele îi fuseseră crestate în piele; şi din nou se vindecară câteva secunde mai târziu.

Şi aşa se întâmplă în continuare. De mai multe ori Harry scrise cuvintele pe pergament cu ceea ce îşi dădu seama în scurt timp că nu era cerneală, ci propriul sânge. Din nou cuvintele fură crestate pe mâna sa, apoi vindecate, reapărând data următoare când punea pana pe pergament.

Dincolo de fereastra lui Umbridge se lăsă întunericul. Harry nu întrebă când i se va permite să se oprească. Nici măcar nu se uită la ceas. Ştia că îl privea, căutând semne de slăbiciune, şi nu avea de gând să dea dovadă de aşa ceva, nici măcar dacă trebuia să stea acolo toată noaptea, tăindu-şi propria mână cu această pană…

— Vino aici, îi zise ea, după ce lui Harry i se păru că trecuseră ore întregi.

Se ridică. Îl durea mâna îngrozitor. Când se uită la ea, îşi dădu seama că tăietura se vindecase, însă pielea era roşie şi foarte iritată.

— Mâna, zise ea.

I-o întinse. O luă în mâna ei. Harry îşi înăbuşi un fior când îl atinse cu degetele ei groase şi butucănoase pe care purta mai multe inele vechi şi urâte.

— Hm, măi să fie, se pare că încă nu eşti convins pe deplin, spuse ea, zâmbind. Păi, nu ne rămâne decât să încercăm şi mâine seară, nu-i aşa? Poţi să pleci.

Harry ieşi din birou fără să spună un cuvânt. Şcoala era destul de pustie şi trecuse, desigur, de miezul nopţii. Merse încet pe coridor, iar apoi, după ce dădu colţul şi fu sigur că nu îl auzea nimeni, o luă la fugă.

Nu avusese timp să exerseze Vrăjile de Dispariţie, nu trecuse nici măcar un vis în jurnal, nu terminase de desenat Apărarcul şi nici nu îşi scrisese eseurile. Dimineaţa următoare sări peste micul dejun ca să descrie repede nişte vise inventate pentru Previziuni despre Viitor, pentru prima lor oră, şi fu surprins văzându-i alături pe Ron care era bulversat.

— Cum de nu le-ai scris aseară? întrebă Harry, în timp ce Ron se uita cu atenţie prin cameră în căutarea inspiraţiei.

Ron, care dormea buştean când se întorsese Harry în cameră, murmură ceva despre „alte lucruri”, se aplecă mult deasupra pergamentului şi mâzgăli câteva cuvinte.

— Asta ar trebui să fie de-ajuns, zise el, închizând brusc jurnalul. Am zis că am visat o nouă pereche de pantofi, nu poate să scoată nimic ciudat din asta, nu-i aşa?

Plecară amândoi în grabă către Turnul de Nord.

— Apropo, cum a fost detenţia cu Umbridge? Ce te-a pus să faci?

Harry ezită o fracţiune de secundă şi apoi zise:

— Să scriu.

— Păi, asta nu e chiar aşa de rău, nu? spuse Ron.

— Deloc, zise Harry.

— Ah — am uitat — ţi-a dat drumul vineri?

— Nu, zise Harry.

Ron oftă cu compasiune.

Harry avu o altă zi proastă; fu unul dintre cei mai nepricepuţi la Transfigurare, fiindcă nu exersase deloc Vrăjile de Dispariţie. Trebui să renunţe la ora de prânz ca să îşi termine de desenat Apărarcul şi, între timp, profesoarele McGonagall, Grubbly-Plank şi Sinistra le dădură alte teme, pe care fu convins că nu le va termina în seara aceea, din cauza celei de-a doua porţii de detenţie cu Umbridge. Ca să pună capac la toate, Angelina Johnson dădu iar de el la cină şi, când află că nu putea să vină vineri la selecţionarea portarului, îi spuse că nu era deloc mulţumită de atitudinea sa şi că se aştepta ca jucătorii care doreau să rămână în echipă să pună antrenamentul pe primul plan, mai presus de alte obligaţii.

— Am detenţie! strigă Harry după ea, în timp ce fata se îndepărta cu paşi mari. Crezi că prefer să stau închis într-o cameră cu broasca aia bătrână în loc să joc vâjthaţ?