Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Nu aveam de gând să spun asta, zise Hermione calmă.

— Pentru că nu va fi niciodată la fel de bună ca Hagrid, spuse Harry hotărât, perfect conştient că tocmai avuseseră o oră model de Grijă faţă de Creaturile Magice şi părând de-a dreptul enervat din cauza asta.

Se deschise uşa celei mai apropiate sere şi ieşi un şuvoi de elevi din anul patru, printre care şi Ginny.

— Bună, spuse ea veselă când trecu pe lângă ei.

Câteva secunde mai târziu, apăru Luna Lovegood, rămasă în urma colegilor ei, murdară de pământ pe nas şi cu părul prins în coc în vârful capului. Când îl văzu pe Harry, ochii ei proeminenţi părură să se mărească de entuziasm, iar fata se duse direct la el. Mulţi dintre colegii lui Harry se întoarseră curioşi să o urmărească. Luna trase aer în piept cu putere şi apoi spuse, fără să-l salute:

— Cred că s-a întors Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit, şi mai cred că te-ai luptat cu el şi că ai scăpat de el.

— Aă… bine, spuse Harry jenat.

Luna părea să poarte nişte ridichi portocalii pe post de cercei, ceea ce păruseră să observe Parvati şi Lavender, pentru că amândouă chicoteau şi arătau cu degetul spre urechile ei.

— Râdeţi dacă vreţi, zise Luna, ridicând tonul şi părând să aibă impresia că Parvati şi Lavender râdeau de ceea ce spusese şi nu de podoabe, dar au fost unii care au crezut că nu au existat fiinţe ca Grozăvia Straşnică sau Snorhacul Corn-Şifonat!

— Păi, şi-au avut dreptate, nu? spuse Hermione nerăbdătoare. Nu au existat nici Grozăvia Straşnică, nici Snorhacul Corn-Şifonat.

Luna îi aruncă o privire mistuitoare şi plecă furtunos, cu ridichiile bălăngănindu-i-se cu putere. Parvati şi Lavender nu mai erau singurele care se tăvăleau pe jos de râs.

— Vrei să nu îi mai jigneşti pe singurii oameni care mă cred? îi spuse Harry lui Hermione, în timp ce se îndreptau spre intrare.

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu, Harry, poţi să găseşti pe cineva mai bun ca ea, zise Hermione. Ginny mi-a spus tot; se pare că Luna nu crede decât în lucrurile despre care nu există absolut nici o dovadă. În fine, nici nu m-aş aştepta la altceva din partea cuiva al cărui tată conduce Zeflemistul.

Harry se gândi la sinistrul cal înaripat pe care îl zărise în seara când sosiseră şi despre felul cum Luna spusese că-l văzuse şi ea. Se întristă puţin. Oare îl minţise? Însă, înainte să mai acorde alte gânduri acestui subiect, se trezi cu Ernie Macmillan lângă el.

— Vreau să ştii, Potter, spuse el cu un glas tare, răsunător, că nu ai de partea ta doar ciudăţenii ambulante. Eu, unul, te cred sută la sută. Familia mea a fost mereu alături de Dumbledore, şi la fel şi eu.

— Aă… mulţumesc mult, Ernie, spuse Harry şocat, dar satisfăcut.

O fi fost Ernie ceremonios în astfel de ocazii, dar Harry era într-o stare în care aprecia enorm votul de încredere al cuiva care nu avea ridichi atârnate de urechi. Cuvintele lui Ernie reuşiseră clar să-i şteargă zâmbetul de pe faţa lui Lavender Brown şi, în timp ce se întorcea să le vorbească lui Ron şi Hermione, Harry zări expresia lui Seamus, care părea în acelaşi timp derutată şi sfidătoare.

Deloc de mirare, profesoara Lăstar îşi începu cursul ţinându-le predici despre importanţa N.O.V.-urilor. Harry îşi dorea să nu mai audă asta de la toţi profesorii; începea să aibă un sentiment de nelinişte în stomac de fiecare dată când îşi amintea câte teme avea de făcut, sentiment care se înrăutăţi dramatic când profesoara Lăstar le dădu un alt eseu de scris la sfârşitul orei. Obosiţi şi mirosind puternic a băligar de dragon, îngrăşământul preferat al profesoarei Lăstar, Cercetaşii se întoarseră în formaţie la castel o oră şi jumătate mai târziu, nici unul dintre ei nemaiavând chef de vorbă; avuseseră iar o zi lungă.

Având în vedere că era lihnit şi că avea prima şedinţă de detenţie cu profesoara Umbridge la ora cinci, Harry se duse direct la cină fără să îşi lase ghiozdanul în Turnul Cercetaşilor, ca să poată să înghită ceva în grabă, înainte să înfrunte ceea ce îi pregătise profesoara. Însă abia ajunsese în dreptul intrării în Marea Sală, când o voce supărată strigă:

— Hei, Potter!

— Ce mai e acum? murmură el epuizat, întorcându-se spre Angelina Johnson, care arăta din ce în ce mai supărată.

— Îţi spun eu ce mai e acum, zise ea, apropiindu-se de el şi împungându-l cu putere în piept cu degetul arătător. Cum de ai reuşit să ajungi în detenţie Vineri la ora cinci?

— Poftim? spuse Harry. De ce… a, da, selecţionarea portarului!

— Acum îşi aminteşte! se răsti Angelina. Nu ţi-am zis că vroiam să luăm o decizie cu toată echipa şi să găsim pe cineva care să se înţeleagă cu toţi? Nu ţi-am zis că am reţinut terenul de vâjthaţ special pentru asta? Şi acum ai hotărât că nu vei fi acolo!

— Nu eu am hotărât să nu fiu acolo! spuse Harry, copleşit de nedreptatea acestor cuvinte. Femeia aia, Umbridge, mi-a dat ore de detenţie doar pentru că i-am spus adevărul despre Ştii-Tu-Cine.

— Ei bine, nu ai decât să te duci direct la ea şi să o rogi să-ţi dea drumul vineri, spuse Angelina intransigentă. Nu mă interesează cum o faci. Dacă vrei, spune-i şi că Ştii-Tu-Cine este rodul imaginaţiei tale, însă ai grijă să fii acolo!

Se întoarse pe călcâie şi plecă valvârtej.

— Ştiţi ce? le spuse Harry lui Ron şi Hermione când intrară în Marea Sală. Cred că ar trebui să verificăm la Puddlemere United dacă nu cumva Oliver Baston a fost omorât în timpul unui antrenament, pentru că se pare că Angelina i-a preluat spiritul.

— Care crezi că sunt şansele să-ţi dea drumul Umbridge vineri? spuse Ron sceptic, în timp ce se aşezau la masa Cercetaşilor.

— Sub zero la sută, zise Harry posomorât, punându-şi nişte cotlete de miel în farfurie şi începând să mănânce. Dar merită să încerc, nu? O să-i propun să mai merg la două detenţii în plus sau ceva de genul ăsta, nu ştiu…

Luă o înghiţitură de cartofi şi adăugă:

— Sper să nu mă ţină târziu astă-seară. Vă daţi seama că trebuie să scriu trei eseuri, să exersez Vrăji de Dispariţie pentru McGonagall, să descopăr un contrafarmec pentru Flitwick, să termin desenul cu Apărarcul şi să încep jurnalul ăla idiot pentru Trelawney?

Ron gemu şi dintr-un anumit motiv îşi ridică privirea spre tavan.

— Şi se pare că o să şi plouă.

— Ce legătură are asta cu temele noastre? zise Hermione, cu sprâncenele ridicate.

— Nici una, spuse Ron imediat, înroşindu-i-se urechile.

La ora cinci fără cinci minute, Harry îşi luă la revedere de la ceilalţi doi şi se îndreptă spre biroul lui Umbridge de la etajul trei. Când bătu la uşă ea strigă „Intră” pe o voce mieroasă. Harry intră cu grijă, uitându-se în jur.

Cunoscuse biroul acela în timpul tuturor celor trei profesori care îl avuseseră înainte. Pe vremea când trăise acolo Gilderoy Lockhart, fusese tapetat cu autoportretele lui zâmbitoare. Când îl ocupase Lupin, dacă veneai în vizită, era foarte probabil să întâlneşti o creatură Întunecată fascinantă într-o colivie sau într-un acvariu. Când fusese al impostorului Moody, fusese plin de tot felul de instrumente şi obiecte pentru detectarea greşelilor şi a tăinuirii.

Acum, însă, era de nerecunoscut. Toate suprafeţele fuseseră acoperite cu pânze şi cuverturi dantelate. Erau mai multe vaze pline de flori uscate, fiecare cu propriul suport decorativ, iar pe unul dintre pereţi se afla o colecţie de farfurii ornamentale, decorate cu câte un pisoi mare, colorat, care purta mereu o altă fundă în jurul gâtului. Acestea erau atât de urâte încât Harry se holbă la ele încremenit, până când profesoara Umbridge vorbi din nou.