Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Însă anul trecut te-a durut cicatricea şi când nu te-a atins nimeni. Nu ţi-a zis Dumbledore că avea legătură cu ce simţea Ştii-Tu-Cine în momentul acela? Cum să zic, poate că nu are nici o legătură cu Umbridge, poate că este doar o coincidenţă că s-a întâmplat în timp ce erai cu ea.

— Este rea, spuse Harry scurt. Nebună.

— Este îngrozitoare, da, însă… Harry, cred că ar trebui să-i spui lui Dumbledore că te-a durut cicatricea.

Era a doua oară în două zile când era sfătuit să se ducă la Dumbledore şi răspunsul pe care i-l dădu lui Hermione fu acelaşi pe care i-l dăduse lui Ron.

— Nu îl deranjez cu asta. Cum ai zis şi tu, nu este ceva spectaculos. M-a durut din când în când pe tot parcursul verii… astă-seară a fost doar puţin mai rău, asta e tot…

— Harry, sunt sigură că Dumbledore ar vrea să îl deranjezi cu asta…

— Da, spuse Harry, înainte să se poată abţine, asta e singura parte din mine de care îi pasă lui Dumbledore, cicatricea, nu?

— Nu spune asta, nu e adevărat!

— Cred că o să-i scriu şi o să-i spun lui Sirius, să văd ce zice el…

— Harry, nu poţi să scrii aşa ceva într-o scrisoare! spuse Hermione, părând speriată. Nu mai ţii minte, Moody ne-a spus să avem grijă ce scriem! Nu mai putem garanta că nu ne sunt interceptate bufniţele!

— Bine, bine, atunci nu o să-i mai spun! spuse Harry supărat şi se ridică. Mă duc la culcare. Spune-i tu lui Ron, da?

— O, nu, zise Hermione, părând uşurată, dacă te duci tu, asta înseamnă că pot să mă duc şi eu, fără să fiu nepoliticoasă. Sunt complet extenuată şi vreau să mai fac nişte pălării şi mâine. Ştii ceva, poţi să mă ajuţi dacă vrei, este destul de distractiv, m-am perfecţionat, acum pot să fac modele, bumbi şi tot felul de chestii.

Harry se uită la fata care radia de fericire şi încercă să arate măcar vag tentat de această propunere.

— Ăă… nu, cred că nu, mulţumesc, zise el. ăă… nu mâine. Am o grămadă de teme de făcut…

Şi se duse cu paşi grei spre scara băieţilor, lăsând-o oarecum dezamăgită pe Hermione.

Harry fu primul din camera lui care se trezi în dimineaţa următoare. Stătu câteva clipe şi privi cum praful dansa în raza de soare care trecea prin spaţiul dintre draperiile baldachinului şi savură gândul că era sâmbătă. Prima săptămână a semestrului părea să fi durat la nesfârşit, ca o lecţie gigantică de Istoria Magiei.

Judecând după tăcerea somnolentă şi aspectul proaspăt al acelei raze, tocmai se crăpase de ziuă. Trase draperiile din jurul patului, se ridică şi începu să se îmbrace. Singurul sunet, în afară de ciripitul îndepărtat al păsărilor, era răsuflarea colegilor săi Cercetaşi. Îşi deschise ghiozdanul cu grijă, scoase pergamentul şi pana, şi ieşi din dormitor, îndreptându-se spre camera de zi.

Ducându-se direct la fotoliul vechi şi moale favorit de lângă locul care acum era stins, Harry se aşeză confortabil şi îşi derulă pergamentul, în timp ce se uita în jur prin cameră. Amestecul de bucăţi mototolite de pergament, bile vechi, borcane goale de ingrediente şi ambalaje de dulciuri care acoperea de obicei camera la sfârşitul fiecărei zile dispăruse, la fel ca şi pălăriile pentru spiriduşi ale lui Hermione. Întrebându-se în treacăt câţi spiriduşi fuseseră eliberaţi, indiferent dacă vroiau sau nu, Harry îşi deschise călimara, înmuie pana şi apoi o ţinu suspendată la câţiva centimetri deasupra suprafeţei gălbui şi netede a pergamentului, gândindu-se din răsputeri… dar după două-trei minute se trezi uitându-se în şemineul gol, fără să aibă habar ce să scrie.

Acum îşi dădea seama cât de greu le fusese lui Ron şi Hermione să îi scrie pe timpul verii. Cum putea să-i spun. lui Sirius tot ce se întâmplase pe parcursul ultimei săptămâni şi să-i pună toate întrebările care îl presau, fără să le dea hoţilor de scrisori potenţiali o grămadă de informaţii care nu aveau voie să ajungă în mâinile lor?

O vreme rămase nemişcat, uitându-se în şemineu, apoi luând în sfârşit o decizie, mai înmuie o dată pana în călimară şi o puse hotărât pe pergament.

Dragă Snuffles,

Sper că eşti bine, prima săptămână petrecută aici a fost groaznică, sunt foarte fericit că a venit week-end-ul.

Avem o nouă profesoară de Apărare contra Magiei Negre doamna profesoară Umbridge. Este aproape la fel de drăguţă ca mama ta. Îţi scriu pentru că aseară, în timp ce eram în detenţie cu Umbridge, mi s-a întâmplat iar lucrul acela despre care ţi-am zis în vară.

Ne este dor de cel mai mare prieten al nostru, sperăm că o să se întoarcă în curând.

Te rog răspunde-mi repede.

Cele bune,

Harry reciti scrisoarea de mai multe ori, încercând să privească din punctul de vedere al unui străin. Nu putea să-şi imagineze cum ar fi putut să ştie despre ce era vorba — sau cui îi scria — doar prin citirea scrisorii. Însă spera ca Sirius priceapă aluzia despre Hagrid şi să-i spună când urma să se întoarcă. Harry nu vroia să-l întrebe direct ca să nu cumva atragă prea multă atenţie asupra a ceea ce ar putea să facă uriaşul cât timp nu era la Hogwarts.

Deşi era o scrisoare foarte scurtă, îi luase mult timp să compună; lumina soarelui ajunsese până în mijlocul camerei în timp ce lucrase la ea, iar acum Harry auzea zgomote îndepărtate dinspre dormitoarele de deasupra. Sigilând cu grijă pergamentul, trecu prin gaura tabloului şi se îndreptă spre culcuşul bufniţelor.

— Eu nu m-aş duce acolo în locul tău, zise Nick Aproape-Făr'-de-Cap, plutind zăpăcitor printr-un perete chiar în faţa lui Harry, în timp ce mergea pe hol. Peeves pune la cale o glumă pentru următoarea persoană care va trece pe lângă bustul lui Paracelsus de la mijlocul holului.

— Inclusiv partea cu Paracelsus care cade în capul acelei persoane? întrebă Harry.

— Ai să râzi, dar da, spuse Nick Aproape-Făr'-de-Cap pe un ton plictisit. Subtilitatea nu a fost niciodată punctul forte al lui Peeves. Mă duc să încerc să-l găsesc pe Baronul Sângeros… ar putea să îl oprească… pe curând, Harry…

— Bine, pa, zise Harry şi, în loc să o ia la dreapta, o luă la stânga, pe un drum mai lung, dar mai sigur către culcuşul bufniţelor.

Se înveseli în timp ce trecu pe lângă ferestrele dincolo de care se vedea cerul albastru şi senin. Mai târziu avea antrenament. În sfârşit, avea să se întoarcă pe terenul de vâjthaţ.

Ceva trecu pe lângă gleznele sale. Se uită în jos şi o văzu pe Doamna Norris, scheletica pisică cenuşie a îngrijitorului, strecurându-se pe lângă el. Pentru o clipă îşi întoarse ochii ca nişte lanterne spre el, înainte să dispară după o statuie a lui Wilfred cel Trist.

— Nu fac nimic rău, strigă Harry după ea.

Avea aerul inconfundabil al unei pisici care se ducea să-i dea raportul şefului ei, şi totuşi, Harry nu-şi dădu seama de ce; avea tot dreptul din lume să meargă la culcuşul bufnitelor sâmbătă dimineaţa.

Soarele era acum sus pe cer şi, când Harry intră în culcuşul bufniţelor, fu orbit de ferestrele fără geam; razele de soare groase şi argintii se intersectau în camera circulară unde erau cuibărite pe stinghii sute de bufniţe, puţin neliniştite în lumina dimineţii, unele abia întoarse de la vânătoare. Podeaua acoperită cu paie trosni puţin în timp ce el călcă peste nişte oase de animale mici, întinzându-şi gâtul pentru a o vedea pe Hedwig.