Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Acum ar trebui ca din poţiunea voastră să se ridice un abur argintiu rarefiat! strigă Plesneală, când mai rămăseseră zece minute.

Harry, care transpira abundent, se uită disperat în jur, prin hrubă. Propriul său ceaun scotea cantităţi însemnate de fum cenuşiu închis; cel al lui Ron scuipa scântei verzi. Seamus împungea febril flăcările de sub ceaun cu vârful baghetei, fiindcă părea să se stingă. Suprafaţa poţiunii lui Hermione, însă, era acoperită de o ceaţă scânteietoare de abur argintiu, iar când Plesneală trecu pe lângă ea, se uită în jos, pe deasupra nasului coroiat, fără să spună nimic, ceea ce însemna că nu găsise nimic de criticat. Însă când ajunse la ceaunul lui Harry, Plesneală se opri şi se uită la el cu un rânjet oribil pe chip.

— Potter, ce ar trebui să fie asta?

Viperinii din primele rânduri ale clasei îşi ridicară toţi privirea nerăbdători; adorau să-l audă pe Plesneală necăjindu-l pe Harry.

— Esenţa de Pace, spuse Harry încordat.

— Spune-mi, Potter, zise Plesneală încet, ştii să citeşti?

Draco Reacredinţă râse.

— Da, ştiu, spuse Harry, cu degetele încleştate în jurul baghetei.

— Citeşte al treilea rând despre instrucţiuni, Potter.

Harry se uită cu ochii întredeschişi la tablă; instrucţiunile nu erau deloc uşor de descifrat prin ceaţa de aburi multicolori care umpluseră hruba.

— „Adăugaţi pudră de piatra lunii, amestecaţi de trei ori contra sensului acelor ceasornicului, lăsaţi-o să fiarbă şapte minute şi apoi adăugaţi două picături de sirop de helleboră.”

Lui Harry îi stătu inima în loc. Nu adăugase siropul de helleboră, ci trecuse direct la al patrulea rând al instrucţiunilor, după ce îşi lăsase poţiunea să fiarbă timp de şapte minute.

— Ai făcut tot ce se cerea în al treilea rând, Potter?

— Nu, spuse Harry foarte încet.

— Poftim?

— Nu, zise Harry mai tare. Am uitat hellebora.

— Ştiu, Potter, ceea ce înseamnă că toată chestia asta este complet inutilă. Evanesco.

Conţinutul poţiunii lui Harry dispăru, iar el rămase ca prostul lângă un ceaun gol.

— Cei care aţi reuşit să citiţi instrucţiunile, umpleţi un flacon cu o mostră din poţiune, scrieţi-vă citeţ numele pe o etichetă pe care o puneţi apoi pe ea şi duceţi-o pe biroul meu pentru a fi testată, spuse Plesneală. Temă: douăzeci şi patru de centimetri de pergament despre proprietăţile pietrei lunii şi despre întrebuinţările ei în făcutul poţiunilor. Trebuie adusă până joi.

În timp ce toţi cei din jurul lui îşi umpleau flacoanele, Harry îşi strânse lucrurile, extrem de mânios. Poţiunea sa nu fusese mai rea decât a lui Ron, care acum emana un miros îngrozitor de ouă stricate, sau decât cea a lui Neville, care atinsese consistenţa cimentului abia amestecat şi pe care acum Neville trebuia să o scobească din ceaun; şi totuşi el, Harry, era cel care avea să nu primească nici o notă pentru munca sa de o zi. Îşi băgă bagheta în geantă şi se prăbuşi înapoi pe scaun, privind cum toţi ceilalţi se duceau la biroul lui Plesneală cu flacoanele pline şi închise ermetic. Când în sfârşit sună, Harry fu primul care ieşi din celulă şi începuse deja să mănânce când i se alăturară Ron şi Hermione la prânz în Marea Sală. Tavanul devenise de un cenuşiu şi mai murdar decât cel de dimineaţă. Ploaia biciuia ferestrele înalte.

— A fost foarte nedrept, spuse Hermione consolator, aşezându-se lângă Harry şi servindu-se cu o porţie de plăcintă cu carne. Poţiunea ta nu a fost nici pe departe la fel de greşită ca a lui Goyle; când şi-a umplut flaconul, a explodat tot amestecul şi i-a luat roba foc.

— Da, mă rog, spuse Harry, încruntându-se la farfurie, când a fost Plesneală drept cu mine?

Nici unul dintre ceilalţi nu răspunse; toţi trei ştiau de duşmănia reciprocă dintre Plesneală şi Harry, care fusese maximă de când băiatul pusese piciorul la Hogwarts.

— Eu chiar am crezut că anul ăsta o să fie ceva mai bine, spuse Hermione pe un ton dezamăgit. Adică… ştiţi voi…

Se uită în jur prevăzătoare; erau cam şase locuri libere de-o parte şi de alta şi nu trecea nimeni pe lângă masă…

— Acum că este în Ordin şi aşa mai departe.

— Ciupercile otrăvitoare rămân otrăvitoare, spuse Ron cu înţelepciune. Oricum, eu am crezut întotdeauna că Dumbledore trebuie să fie ţicnit ca să aibă încredere în Plesneală. De unde ştiu că nu l-a mai servit cu adevărat pe Ştiţi-Voi-Cine?

— Cred că Dumbledore are o grămadă de dovezi, chiar dacă nu ţi le împărtăşeşte, Ron, se răsti Hermione.

— Ah, terminaţi, amândoi, zise Harry tare, când Ron deschise gura să îi răspundă.

Hermione şi Ron încremeniră amândoi, părând furioşi şi jigniţi.

— Nu v-aţi săturat? zise Harry. Vă certaţi mereu, mă scoateţi din minţi.

Şi, abandonându-şi plăcinta cu carne, îşi puse iar ghiozdanul pe umăr şi plecă, lăsându-i acolo.

Urcă scara de marmură câte două trepte odată şi trecu pe lângă mulţi elevi care se duceau grăbiţi să ia prânzul. Supărarea care îl cuprinsese atât de subit încă ardea în el, iar imaginea chipurilor şocate ale lui Ron şi Hermione îi dădu un sentiment de mare satisfacţie. Aşa le trebuie, îşi zise el, de ce nu termină odată… se dondănesc tot timpul… te fac să-ţi vină să te sui pe pereţi…

Trecu pe lângă portretul mare al lui Sir Cadogan, cavalerul de pe unul dintre holuri; Sir Cadogan îşi scoase sabia şi o flutură neînfricat către Harry, care îl ignoră.

— Întoarce-te, câine josnic! Stai locului şi luptă! urlă Sir Cadogan cu o voce estompată din spatele coifului său, dar Harry merse mai departe şi, când Sir Cadogan încercă să îl urmeze, alergând în tabloul învecinat, fu împiedicat de proprietarul acestuia, un câine de vânătoare mare şi care părea destul de furios.

Harry petrecu ce mai rămăsese din pauza de prânz stând singur sub trapa din vârful Turnului de Nord. În consecinţă, când sună clopoţelul, fu primul care să urce scara argintie ce ducea către clasa profesoarei Sybil Trelawney.

După Poţiuni, ora de Previziuni despre Viitor era cea pe care Harry o detesta cel mai tare, ceea ce se datora în principal obiceiului profesoarei Trelawney de a-i prezice moartea prematură la fiecare câteva lecţii. Era o femeie slabă, acoperită cu o grămadă de straturi de şaluri şi strălucind datorită şiragurilor de mărgele, care îi amintea mereu lui Harry de un fel de insectă, poate şi din cauza ochelarilor care îi făceau ochii extraordinar de mari. Când intră Harry, profesoara era ocupată cu aşezatul unor cărţi legate în piele pe fiecare dintre măsuţele fragile care erau peste tot în camera sa, însă lumina aruncată de lămpile acoperite cu eşarfe şi de focul mocnit cu esenţe înecăcioase era atât de slabă, încât ea păru să nu îl observe când luă loc în umbră. Ceilalţi elevi sosiră pe parcursul următoarelor cinci minute. Ron apăru deasupra trapei, se uită în jur cu grijă, îl zări pe Harry şi se duse direct spre el, sau atât cât putu de direct, având în vedere că trebuia să-şi croiască drum ocolind mesele, scaunele şi pernele umflate până la refuz.

— M-am împăcat cu Hermione, zise el, aşezându-se lângă Harry.

— Bravo, mormăi Harry.

— Dar Hermione spune că ar fi bine dacă nu ţi-ai mai vărsa nervii pe noi, zise Ron.

— Dar nu…

— Eu doar îţi transmit un mesaj, zise Ron, întrerupându-l. Dar bănuiesc că are dreptate. Nu suntem noi de vină pentru felul cum te tratează Seamus şi Plesneală.