Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Detenţie, domnule Potter! spuse profesoara Umbridge triumfător. Mâine seară. Ora cinci. În biroul meu. Repet, este o minciună. Ministerul Magiei garantează că nu sunteţi în pericol din cauza nici unui vrăjitor Întunecat. Dacă vă faceţi griji în continuare, vă rog să veniţi să vorbiţi cu mine, negreşit în afara orelor de curs. Dacă cineva vă sperie cu poveşti despre vrăjitori Întunecaţi renăscuţi, aş vrea să mi se spună. Sunt aici ca să vă ajut. Sunt prietena voastră. Şi acum, vă rog să vă continuaţi lectura. Pagina cinci, „Elemente de bază pentru începători”.

Profesoara Umbridge se aşeză la catedră. Harry, însă, se ridică. Toată lumea se holbă la el. Seamus părea pe jumătate speriat, pe jumătate fascinat.

— Harry, nu! şopti Hermione pe un ton prevenitor, trăgându-l de mânecă, dar Harry îşi smulse braţul din strânsoarea ei.

— Deci, din punctul dumneavoastră de vedere, Cedric Diggory a murit fiindcă aşa a vrut, nu? întrebă Harry, cu vocea tremurându-i.

Se auzi cum toată clasa inspiră adânc, căci nici unul dintre ei, în afară de Ron şi Hermione, nu îl mai auzise vreodată pe Harry vorbind despre ce se întâmplase în noaptea când murise Cedric. Se uitară însetaţi cu ochii mari, când la Harry, când la profesoara Umbridge, care îşi ridicase ochii şi îl privea fără nici o urmă de zâmbet fals pe chip.

— Moartea lui Cedric Diggory a fost un accident tragic, spuse ea cu răceală.

— A fost o crimă, zise Harry.

Simţea cum tremură. Nu suflase nimănui un cuvânt despre asta, cu atât mai puţin celor treizeci de ascultători cu urechile ciulite.

— L-a ucis Cap-de-Mort şi o ştiţi foarte bine.

Faţa profesoarei Umbridge se goli de orice expresie. Pentru o clipă, Harry crezu că avea să ţipe la el. Apoi zise, pe vocea ei blândă şi dulce, de fetiţă:

— Domnule Potter, vino aici, dragul meu.

Harry îşi dădu scaunul la o parte şi merse cu paşi mari pe lângă Ron şi Hermione până la catedră. Simţea cum restul clasei era cu sufletul la gură. Era atât de mânios, încât nu îi păsa ce avea să se întâmple.

Profesoara Umbridge scoase din geantă un mic sul de pergament roz, îl întinse pe catedră, îşi înmuie pana într-o călimară şi începu să scrie, aplecată deasupra lui, ca să nu vadă Harry ce scria. Nimeni nu vorbi. După un minut strânse pergamentul şi îl atinse cu bagheta; acesta se sigilă singur, ca să nu poată fi deschis.

— Te rog să-l duci la doamna profesoară McGonagall dragul meu, zise profesoara Umbridge, întinzându-i biletul.

Îl luă de la ea fără să spună o vorbă, se întoarse pe călcâie şi ieşi din cameră, chiar fără să se uite înapoi la Ron şi Hermione, trântind uşa de la clasă în urma sa. Merse foarte repede pe hol, cu biletul pentru profesoara McGonagall încleştat în mâna sa, şi după un colţ intră direct în Peeves, strigoiul, un omuleţ cu gura mare, care plutea pe spate, jonglând cu mai multe călimări.

— Vai, uite-l pe Potter, micuţul smintit! râse Peeves, lăsând să cadă două călimări care se sparseră şi împroşccară pereţii cu cerneală.

Harry sări înapoi, dându-se la o parte şi răstindu-se:

— Termină, Peeves.

— Oooo, ţicnitul e-ntr-o pasă proastă, zise Peeves, mergând după Harry pe hol şi rânjind, în timp ce zbura deasupra lui. Ce este de data asta, iubitul meu prieten smintit. Auzi voci? Ai viziuni? Vorbeşti — Peeves scoase limba dispreţuitor — limba păsărilor?

— Ţi-am spus să mă laşi în PACE! strigă Harry, coborând în fugă pe o scară, dar Peeves alunecă pe spate pe balustradă, alături de el.

— TACI!

Se deschise o uşă în stânga sa şi profesoara McGonagall ieşi din birou, părând îndârjită şi puţin supărată pe cineva.

— De ce urli, Potter? se răsti ea, în timp ce Peeves râse voios şi dispăru imediat. De ce nu eşti la ore?

— Am fost trimis la dumneavoastră, spuse Harry hotărât.

— Trimis? Cum adică, trimis?

Îi întinse biletul de la profesoara Umbridge. Profesoara McGonagall îl luă de la el, încruntându-se, îl deschise cu o atingere de baghetă, îl desfăcu şi începu să îl citească. Ochii i se mişcară dintr-o parte în alta în spatele ochelarilor cu rame dreptunghiulare, în timp ce citea ce scrisese Umbridge, iar cu fiecare rând ochii i se îngustau din ce în ce mai tare.

— Intră, Potter.

O urmă în birou. Uşa se închise automat după el.

— Ei bine? zise profesoara McGonagall, certându-l. Este adevărat?

— Ce să fie adevărat? întrebă Harry, ceva mai agresiv decât intenţionase. Doamnă profesoară? adăugă el, încercând să pară mai politicos.

— Este adevărat că ai strigat la doamna profesoară Umbridge?

— Da, spuse Harry.

— Ai făcut-o mincinoasă?

— Da.

— I-ai spus despre faptul că Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit s-a întors?

— Da.

Profesoara McGonagall se aşeză la birou, privindu-l pe Harry cu atenţie. Apoi zise:

— Ia un biscuit, Potter.

— Să iau… poftim?

— Ia un biscuit, repetă ea nerăbdătoare, arătând spre o cutie metalică în carouri de pe unul dintre teancurile de hârtii de pe biroul ei. Şi stai jos.

Mai existaseră şi alte ocazii în trecut când Harry, aşteptându-se să fie muştruluit de profesoara McGonagall, fusese în schimb numit de ea în echipa de vâjthaţ a Cercetaşilor. Se aşeză pe un scaun de vizavi de ea şi se servi cu un triton de turtă dulce, simţindu-se la fel de confuz şi de vinovat ca şi data trecută.

Profesoara McGonagall puse deoparte biletul de la profesoara Umbridge şi se uită foarte serioasă la Harry.

— Potter, trebuie să ai grijă.

Harry înghiţi tritonul de turtă dulce şi o privi cu nişte ochi mari. Tonul vocii ei nu era deloc cel cu care era obişnuit; nu era tăios, rigid şi dârz; era jos, neliniştit şi mult mai uman decât de obicei.

— Comportamentul greşit la orele lui Dolores Umbridge te-ar putea costa mai mult decât puncte pierdute de casă şi detenţie.

— Ce vreţi să…?

— Potter, gândeşte-te puţin, se răsti profesoara McGonagall, revenind brusc la glasul ei obişnuit. Ştii de unde vine, trebuie să ştii cui îi dă raportul.

Clopoţelul anunţă sfârşitul orei. De deasupra şi de peste tot din jur, se auziră sunetele elefantine ale sutelor de elevi în mişcare.

— Aici scrie că ţi-a dat ore de detenţie în fiecare zi a acestei săptămâni, începând de mâine, zise profesoara McGonagall, uitându-se iar la biletul lui Umbridge.

— Săptămâna asta în fiecare zi! repetă Harry îngrozit. Dar, doamnă profesoară, nu aţi putea să…?

— Nu, nu aş putea, zise profesoara McGonagall scurt.

— Dar…

— Este profesoara ta şi are tot dreptul din lume să îţi dea ore de detenţie. Te vei duce în biroul ei mâine la ora cinci, pentru prima repriză. Însă ţine minte: mergi în vârful picioarelor pe lângă Dolores Umbridge.

— Dar am spus adevărul! zise Harry exasperat. Cap-de-Mort s-a întors, dumneavoastră ştiţi că aşa este; domnul profesor Dumbledore ştie că aşa este…

— Pentru numele lui Dumnezeu, Potter! zise profesoara McGonagall, aranjându-şi ochelarii supărată (tresărise extrem de tare când auzise numele lui Cap-de-Mort). Chiar crezi că este vorba de adevăr şi minciună? Este vorba de a merge pe burtă şi de a fi atent la ce vorbeşti!

Se ridică de pe scaun, cu nările mărite şi buzele foarte subţiri, iar Harry se ridică şi el.