Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Ridiculus!

Cadavrul lui Harry dispăru. O sferă argintie rămăsese plutind în aer deasupra locului unde zăcuse. Lupin îşi mai flutură o dată bagheta şi sfera dispăru într-un nor de fum.

— Vai — vai — vai! îngăimă doamna Weasley şi izbucni în hohote de plâns, cu faţa ascunsă în mâini.

— Molly, zise Lupin mohorât, apropiindu-se de ea. Molly, nu…

În clipa următoare, femeia plângea din tot sufletul pe umărul lui Lupin.

— Molly, a fost doar un Bong, zise el liniştitor, mângâind-o pe cap. Doar un Bong tâmpit…

— Îi văd m-m-morţi tot timpul! gemu doamna Weasley pe umărul lui. Tot t-t-timpul! Am v-v-visat…

Sirius se uită la locul de pe covor unde zăcuse Bongul, prefăcându-se că era cadavrul lui Harry. Moody se uită la Harry, care îi evită privirea. Avea sentimentul ciudat că ochiul magic al lui Moody îl urmărise de când plecase din bucătărie.

— N-n-nu-i spuneţi lui Arthur, zise acum doamna Weasley, stăpînindu-şi lacrimile şi ştergându-se de zor la ochi cu manşetele. N-n-nu vreau să ştie… sunt o toantă…

Lupin îi dădu o batistă şi ea îşi suflă nasul.

— Harry, îmi pare tare rău. Ce-oi fi crezând despre mine? spuse ea nesigur. Nu pot să scap nici măcar de un Bong…

— Fiţi serioasă, zise Harry, încercând să zâmbească.

— Dar sunt doar a-a-atât de îngrijorată, spuse ea, şiroindu-i iar lacrimi din ochi. Jumătate din familie este în Ordin, o s-s-să fie un miracol dacă o să scăpăm cu toţii … şi P-P-Percy nu vorbeşte cu noi… dacă se î-î-întâmplă ceva groaznic şi nu am r-r-reuşit să ne împăcăm cu el? Şi ce o să se întâmple dacă eu şi Arthur o să fim ucişi, cine o s-s-să aibă grijă de Ron şi de Ginny: ?

— Ajunge, Molly, spuse Lupin hotărât. Nu este ca data trecută. Ordinul este mult mai bine pregătit, suntem în avantaj, ştim ce are de gând Cap-de-Mort-

Doamna Weasley scoase un mic chiţăit de frică la auzul numelui.

— Hai, Molly, zău, e timpul să te obişnuieşti să-i auzi numele — uite, nu pot să-ţi promit că nu o să fie nimeni rănit, nimeni nu poate promite aşa ceva, însă suntem într-o situaţie mult mai bună decât eram data trecută. Tu n-ai fost în Ordin atunci, nu înţelegi. Data trecută eram în inferioritate numerică, eram de douăzeci de ori mai puţini decît Devoratorii Morţii, iar ei ne eliminau unul câte unul…

Harry se gândi iar la poză, la chipurile zâmbitoare ale părinţilor lui. Ştia că Moody îl urmărea în continuare.

— Nu-ţi face griji pentru Percy, zise Sirius brusc. O să se dea pe brazdă. Nu mai este mult până când Cap-de-Mort va ieşi în faţă; după ce o va face, tot Ministerul ne va implora să-i iertăm. Şi nu sunt foarte sigur că o să le acceptăm scuzele, adăugă el încrâncenat.

— Cât despre cine va avea grijă de Ron şi de Ginny, dacă muriţi tu şi Arthur, zise Lupin, schiţând un zâmbet, ce crezi că o să facem, o să-i lăsăm să moară de foame?

Doamna Weasley surâse tremurând.

— Sunt o toantă, murmură ea din nou, ştergându-se la ochi. Dar Harry, care închise uşa de la dormitor în urma sa la vreo zece minute după aceea, nu putea să o considere toantă pe doamna Weasley. Încă îşi vedea părinţii zâmbindu-i din fotografia veche şi ponosită, neştiind că vieţile lor, ca şi cele ale multora din jur, se apropiau de sfârşit. Imaginea Bongului care lua pe rând forma cadavrului fiecărui membru al familiei Weasley îi tot apărea în faţa ochilor.

Cu totul pe neaşteptate, cicatricea de pe frunte îl ustură iar extrem de dureros şi stomacul scoase nişte zgomote groaznice.

— Termină, zise el hotărât, frecându-şi cicatricea, în timp ce durerea slăbi.

— Primul semn de nebunie, când vorbeşti cu propriul cap, spuse o voce vicleană din tabloul gol de pe perete.

Harry o ignoră. Se simţea mai bătrân ca niciodată şi i se părea extraordinar că, doar cu o oră în urmă, îşi făcuse griji din cauza unui magazin de glume şi a celui care primise o insignă de Perfect.

Harry avu o noapte foarte agitată. Părinţii îi apărură şi dispărură din vis, fără să vorbească vreodată; doamna Weasley plângea peste cadavrul lui Kreacher, privită de Ron şi Hermione, care purtau coroane, iar el se văzu din nou mergând pe un coridor la capătul căruia era o uşă închisă. Se trezi brusc, din cauza înţepăturilor cicatricei, pentru a descoperi că Ron era deja îmbrăcat şi vorbea cu el.

— … ar fi bine să te grăbeşti, mama şi-a ieşit din minţi, zice că o să pierdem trenul…

În casă era gălăgie mare. Din câte auzise în timp ce se îmbrăca, Harry înţelese că Fred şi George îşi vrăjiseră cuferele să zboare până jos, ca să nu se mai obosească să le care, rezultatul fiind că o loviseră din plin pe Ginny, împingând-o două etaje mai jos până în vestibul; doamna Black şi doamna Weasley strigau amândouă cât puteau de tare.

— AR FI PUTUT SĂ SE LOVEASCĂ RĂU, IDIOŢILOR!

— CORCITURI JEGOASE, MÂNJIŢI CASA STRĂMOŞILOR MEI!

Hermione intră în grabă în cameră, părând tulburată, exact când Harry îşi încălţa adidaşii. Hedwig i se clătina pe umăr, iar ea îl ţinea în braţe pe Şmecherilă, care era foarte neliniştit.

— Mama şi tata tocmai au trimis-o înapoi pe Hedwig.

Bufniţa zbură mulţumită şi se aşeză pe colivia ei.

— Sunteţi gata?

— Aproape. Ginny e bine? întrebă Harry, punându-şi repede ochelarii.

— A pus-o doamna Weasley pe picioare, zise Hermione.

Dar Ochi-Nebun se plânge că nu putem să plecăm decât dacă vine şi Sturgis Podmore, pentru că altfel paznicii or să fie cu unul mai puţin.

— Paznicii? zise Harry. Trebuie să mergem la King's Cross însoţiţi de paznici?

— Tu trebuie să mergi la King's Cross însoţit de paznici, îl corectă Hermione.

— De ce? zise Harry enervat. Din câte ştiu eu, Cap-de-Mort se ascunde, sau vrei să-mi spui că o să sară de după un tomberon şi o să încerce să mă omoare?

— Nu ştiu, însă asta spune Ochi-Nebun, zise Hermione neatentă, uitându-se la ceas. Dar, dacă nu plecăm curând, sigur o să pierdem trenul…

— VREŢI SĂ COBORÂŢI, ACUM, VĂ ROG! strigă doamna Weasley şi Hermione tresări de parcă ar fi fost certată şi ieşi imediat din cameră.

Harry o înşfăcă pe Hedwig, o băgă fără prea multă grijă în colivie şi coborî în fugă după Hermione, târându-şi cufărul după el.

Portretul doamnei Black urla furios însă nimeni nu se obosi să tragă draperiile deasupra lui; oricum era clar că urma să fie trezită iar de gălăgia de pe hol.

— Harry, tu vii cu mine şi cu Tonks, strigă doamna Weasley, peste zbieretele continue „SÂNGE-MÂLILOR! GUNOAIELOR! FIINŢE JOSNICE!” Lasă-ţi cufărul şi bufniţa, Alastor o să se ocupe de bagaje… ah, pentru numele lui Dumnezeu, Sirius, Dumbledore a spus nu!

Un câine negru ca un urs apăruse lângă Harry, în timp ce acesta escalada diferite cufere care aglomeraseră holul, ca să ajungă la doamna Weasley.

— Ah, zău aşa… zise doamna Weasley disperată. Mă rog, să fie pe răspunderea ta!

Deschise uşa de la intrare cu putere şi ieşi în lumina slabă a soarelui de septembrie. Harry şi câinele o urmară. Uşa se trânti în urma lor şi ţipetele doamnei Black amuţiră imediat.

— Unde este Tonks? zise Harry, uitându-se în jur, în timp ce coborau treptele de piatră ale casei de la numărul doisprezece, care dispăru în clipa în care ajunseră pe trotuar.

— Ne aşteaptă chiar aici, spuse doamna Weasley băţoasă, luându-şi ochii de pe câinele negru cu limba scoasă de lângă Harry.