Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

Îi dădu drumul şi zise pe nerăsuflate:

— Ei bine, ce să fie? Lui Percy i-am dat o bufniţă, însă, desigur, tu ai una deja.

— C-ce vrei să spui? zise Ron, părând să nu îndrăznească să-şi creadă urechilor.

— Trebuie să primeşti o recompensă frumoasă! zise doamna Weasley cu drag. Ce zici de o nouă serie de robe?

— I-am luat deja, zise Fred acru, care părea să regrete cu adevărat această generozitate.

— Sau un cazan nou, cel vechi al lui Charlie a început să ruginească. Sau un alt şobolan, ţi-a plăcut întotdeauna de Scabbers…

— Mamă, spuse Ron plin de speranţă, pot să primesc o mătură nouă?

Doamnei Weasley îi cam pieri zâmbetul; măturile erau scumpe.

— Nu una foarte bună! se grăbi să adauge Ron. Doar — doar una nouă…

Doamna Weasley ezită, iar apoi zâmbi.

— Sigur că da… ar trebui să plec, dacă am de cumpărat şi o mătură. Ne vedem mai târziu… micuţul Ronnie, Perfect! Şi nu uitaţi să vă pregătiţi cuferele… Perfect… vai, m-a apucat tremuratul!

Îl mai pupă o dată pe Ron pe obraz, îşi trase nasul cu putere şi ieşi valvârtej din cameră.

Fred şi George se uitară unul la altul.

— Nu te superi dacă noi nu te pupăm, nu-i aşa, Ron? zise Fred cu o voce fals neliniştită.

— Am putea face o reverenţă, dacă vrei, spuse George.

— Ah, terminaţi, zise Ron, încruntându-se la ei.

— Sau ce? spuse Fred, cu un rânjet malefic pe chip. O să ne dai ore de detenţie?

— Mi-aş dori să-l văd încercând, zise George batjocoritor.

— Ar putea să o facă, dacă nu aveţi grijă! spuse Hermione supărată.

Fred şi George izbucniră în râs şi Ron şopti:

— Las-o baltă, Hermione.

— O să trebuiască să avem grijă ce facem, George, spuse Fred, prefăcându-se că tremură, cu ăştia doi pe urmele noastre…

— Da, se pare că în sfârşit s-au terminat zilele noastre de încălcare a legilor, zise George, dând din cap.

Şi, cu un alt poc răsunător, gemenii Dispărură.

— Ăştia doi! spuse Hermione mânioasă, uitându-se La tavanul dincolo de care putea să-i audă pe Fred şi pe George râzând în hohote în camera de deasupra. Nu îi băga în seamă, Ron, sunt doar invidioşi!

— Nu cred că sunt invidioşi, spuse Ron şovăitor, uitându-se şi el la tavan. Mereu au zis că numai idioţii ajung Perfecţi… Totuşi, adăugă el pe un ton mai vesel, nu au avut niciodată mături noi! Mi-aş dori să merg cu mama şi să aleg… nu va putea niciodată să îşi permită o… Nimbus, dar a apărut noua Măturin, asta ar fi grozavă… da, cred că o să mă duc să-i spun că aş vrea o Măturin, ca să ştie…

Ieşi grăbit din cameră, lăsându-i pe Harry şi pe Hermione singuri.

Dintr-un motiv doar de el ştiut, Harry îşi dădu seama că nu vroia să se uite la Hermione. Se întoarse spre patul său, îşi luă maldărul de robe curate pe care le pusese doamna Weasley acolo şi străbătu camera până la cufăr.

— Harry? zise Hermione încet.

— Bravo, Hermione, spuse Harry atât de călduros, încât nu semăna deloc cu vocea lui, şi evitând în continuare să c privească. Extraordinar. Perfect. Minunat.

— Mersi, zise Hermione. Hm — Harry — pot să o împrumut pe Hedwig ca să le spun părinţilor mei? O să fie tare mulţumiţi — adică Perfect este un cuvânt care le place tare mult.

— Sigur, nici o problemă, zise Harry, pe acelaşi ton îngrozitor de călduros şi de fals. Ia-o!

Se aplecă peste cufăr, îşi aranjă robele şi pretinse că încerca să găsească ceva, în timp ce Hermione se duse la dulap şi o chemă pe Hedwig. Trecură câteva clipe; Harry auzi uşa închizându-se, însă rămase aplecat, ascultând; singurele sunete pe care le auzea erau râsetele batjocoritoare ale tabloului gol de pe perete şi coşul de gunoi din colţ care înghiţea cu sughiţuri găinaţurile de bufniţă.

Se ridică şi se uită în spatele său. Hermione plecase, Hedwig la fel. Harry traversă camera grăbit, închise uşa, apoi se întoarse încet la patul său şi se întinse, uitându-se în gol la partea de jos a dulapului.

Uitase complet că Perfecţii erau aleşi în anul cinci. Fusese prea neliniştit gândindu-se la posibilitatea exmatriculării pentru a se mai gândi şi la faptul că insignele erau menite anumitor persoane. Dar chiar dacă şi-ar fi amintit… chiar dacă s-ar fi gândit la asta… la ce s-ar fi aşteptat?

Nu la aşa ceva, zise o voce micuţă şi sinceră din mintea sa.

Harry se strâmbă şi îşi ascunse faţa între palme. Nu putea să se mintă singur; dacă ar fi ştiut că insigna de Perfect era pe drum, s-ar fi aşteptat să o primească el, nu Ron. Oare asta îl făcea la fel de arogant ca Draco Reacredinţă? Oare se credea superior tuturor celorlalţi? Oare chiar credea că era mai bun ca Ron?

Nu, zise mica voce sfidător.

Ce era adevărat? Harry se întrebă, examinându-şi neliniştit propriile sentimente.

Sunt mai bun decât el la vâjthaţ, zise vocea. Însă nu la altceva.

Asta era adevărat cu siguranţă, îşi spuse Harry; la învăţătură nu era cu nimic mai bun ca Ron. Însă cum rămânea cu lecţiile practice? Cum rămânea cu aventurile pe care le avuseseră el, Ron şi Hermione de când veniseră la Hogwarts, riscând adeseori mai mult decât exmatricularea?

Păi, Ron şi Hermione au fost cu mine în cea mai mare parte a timpului, zise vocea din capul lui Harry.

Ei, nu chiar tot timpul, se contrazise pe el însuşi. Nu s-au luptat cu Quirrell alături de mine. Nu s-au confruntat cu Cruplud şi cu vasiliscul. Nu au scăpat de toţi Dementorii aceia în noaptea când a evadat Sirius. Nu au fost cu mine în cimitir, în noaptea când s-a întors Cap-de-Mort…

Şi acelaşi sentiment de nedreptate care îl copleşise în noaptea când venise apăru din nou. Sunt sigur că am făcut mai multe, îşi zise Harry indignat. Am făcut mai multe decât amândoi!

Dar poate că, zise mica voce cu imparţialitate, poate că Dumbledore nu-i alege pe Perfecţi după cât s-au implicat în situaţii periculoase de tot felul… poate că îi alege din alte motive… Ron trebuie să aibă ceva ce tu nu ai…

Harry deschise ochii şi se uită printre degete la picioarele cu gheare de leu ale dulapului, amintindu-şi ce spusese Fred: „Nimeni în deplinătatea facultăţilor mintale nu l-ar fi făcut Perfect pe Ron…”

Pufni scurt în râs. O secundă mai târziu, fu scârbit de el însuşi.

Ron nu îl rugase pe Dumbledore să îi dea insigna de Perfect. Nu era vina lui. Oare el, Harry, prietenul cel mai bun al lui Ron, avea să se îmbufneze pentru că nu avea o insignă, să râdă cu gemenii pe la spatele lui Ron, să-i strice bucuria când, pentru prima dată, i-o luase înainte?

În acel moment, Harry auzi din nou paşii lui Ron pe scări. Se ridică, îşi aranjă ochelarii şi arboră un zâmbet când Ron dădu iar buzna pe uşă.

— Am prins-o în ultima clipă! spuse el fericit. A spus că să-mi ia o Măturin dacă poate.

— Grozav, zise Harry, şi fu uşurat să audă că renunţase te vocea sa călduroasă. Auzi — Ron — bravo, prietene.

Lui Ron îi pieri zâmbetul de pe chip.

— Nu m-am gândit niciodată că o să mă aleagă pe mine! zise el, clătinând din cap. Am crezut că o să te aleagă pe tine!

— Nu, eu ara făcut prea multe probleme, zise Harry, ca un ecou al lui Fred.

— Da, spuse Ron, da, presupun că da… păi, ar trebui să ne apucăm să ne facem bagajele, nu?

Era ciudat cum reuşiseră lucrurile să li se împrăştie peste tot de când veniseră. Le luă aproape toată după-amiaza să îşi strângă toate cărţile şi obiectele din casă şi să le îngrămădească înapoi în cuferele pentru şcoală. Harry observă că Ron îşi tot muta insigna de Perfect, punând-o întâi pe noptieră, apoi în buzunarul de la blugi, apoi scoţând-o şi punând-o pe robele împachetate, parcă pentru a vedea efectul roşului pe negru. Abia după ce veniră Fred şi George şi se oferiră să i-o pună în frunte cu o Vrajă de Lipire Permanentă, o înveli cu afecţiune în şosetele maro şi o închise în cufăr.