Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

Şi, fără să se uite măcar o dată la Harry, ieşi repede din încăpere.

Plecarea subită a lui Dumbledore îl luă pe Harry complet prin surprindere. Rămase pe loc acolo unde era, pe scaunul său cu lanţuri, luptându-se cu senzaţia de şoc şi de uşurare. Toţi membrii Vrăjustiţiei erau în picioare, vorbind şi adunându-şi hârtiile. Harry se ridică. Nimeni nu părea să-i acorde nici cea mai mică atenţie, în afara vrăjitoarei ca o broască din dreapta lui Fudge, care acum se uita în jos la el, şi nu la Dumbledore, ca până atunci. Ignorând-o, încercă să întâlnească privirea lui Fudge, sau pe cea a doamnei Bones, dorind să întrebe dacă putea să plece, însă Fudge părea foarte hotărât să nu îl observe pe Harry, iar doamna Bones era ocupată cu servieta ei, aşa că făcu câţiva paşi către ieşire şi, cum nu-l chemă nimeni înapoi, începu să meargă foarte repede.

Ultimii paşi îi făcu în fugă, deschise uşa cu putere şi aproape că se ciocni de domnul Weasley, care stătea chiar în faţă, palid şi neliniştit.

— Dumbledore nu a spus…

— Retrase, zise Harry, închizând uşa în urma lui. Toate acuzaţiile au fost retrase!

Zâmbind larg, domnul Weasley îl apucă pe Harry de umeri.

— Harry, e minunat! Ei, bineînţeles că nu te-ar fi putut găsi vinovat, nu cu dovezile prezentate, dar chiar şi aşa, nu pot să pretind că nu am fost…

Însă domnul Weasley se opri, pentru că uşa sălii de judecată tocmai se deschisese din nou. Membrii Vrăjustiţiei începeau să părăsească încăperea.

— Pe barba lui Merlin! exclamă domnul Weasley uluit, trăgându-l pe Harry într-o parte, ca să le facă loc tuturor să treacă. Ai fost judecat de întreaga curte?

— Cred că da, zise Harry încet.

Unul sau doi vrăjitori îi făcură semn din cap lui Harry când trecură pe lângă el, iar câţiva, inclusiv doamna Bones, îi spuseră, „Neaţa, Arthur”, domnului Weasley, însă cei mai mulţi se uitară în altă parte. Cornelius Fudge şi vrăjitoarea ca o broască fură aproape ultimii care părăsiră temniţa. Fudge se purtă de parcă domnul Weasley şi Harry făceau parte din perete, însă vrăjitoarea se uită cercetător la Harry. Ultimul ieşit fu Percy. Ca şi Fudge, îi ignoră complet pe tatăl său şi pe Harry; trecu pe lângă ei, ţinând strâns în mână un sul mare de pergament şi un mănunchi de pene de rezervă; avea spatele perfect rigid şi nasul în vânt. Ridurile din jurul gurii domnului Weasley se accentuară puţin, dar, în afară de aceasta, nu mai dădu nici un semn că îşi văzuse cel de-al treilea fiu.

— O să te duc direct înapoi ca să poţi să le dai şi celorlalţi vestea cea bună, zise el, făcându-i semn lui Harry să meargă înainte, după ce Percy urcă treptele către etajul nouă. O să te las în drum spre toaleta din Bethnal Green. Haide…

— Şi ce o să faceţi cu toaleta? întrebă Harry, zâmbind.

Deodată totul părea de cinci ori mai amuzant decât de obicei. Începea să se acomodeze cu gândul: fuseseră retrase acuzaţiile, avea să se întoarcă la Hogwarts.

— A, este un antiblestem destul de simplu, spuse domnul Weasley în timp ce urcară scările, dar, Harry, problema nu este repararea pagubelor, ci mai degrabă atitudinea din spatele vandalismului. Păcălirea Încuiaţilor poate să le pară amuzantă unor vrăjitori, însă este exprimarea unui lucru mult mai profund şi mai neplăcut, iar eu, unul…

Domnul Weasley se opri în mijlocul frazei. Tocmai ajunseseră pe coridorul de la etajul nouă şi Cornelius Fudge stătea la câţiva metri de ei, vorbind în şoaptă cu un bărbat înalt, cu părul blond, lins, şi cu chipul ascuţit şi palid.

Cel din urmă se întoarse când le auzi paşii. Şi el se opri în mijlocul conversaţiei, iar ochii săi reci şi cenuşii se îngustară şi se aţintiră asupra feţei lui Harry.

— Măi, măi, măi… Patronus Potter, zise Lucius Reacredinţă calm.

Harry se simţi strivit, ca şi când s-ar fi lovit de ceva tare. Ultima dată văzuse acei ochi reci şi cenuşii prin găurile croite în gluga unui Devorator al Morţii, şi tot ultima dată auzise vocea acelui bărbat râzând într-un cimitir întunecat, în timp ce el era torturat de Lordul Cap-de-Mort. Lui Harry nu-i venea să creadă că Lucius Reacredinţă îndrăznea să-l privească în ochi; nu îi venea să creadă că era acolo, în Ministerul Magiei, şi nici că vorbea cu Cornelius Fudge, când Harry îi spusese lui Fudge cu nici o lună în urmă că Reacredinţă era un Devorator al Morţii.

— Domnul ministru tocmai îmi povestea că ai scăpat ca prin urechile acului, Potter, spuse domnul Reacredinţă tărăgănat. Absolut uimitor, modul în care reuşeşti să te strecori mereu prin crăpături foarte înguste, mai exact… da un şarpe.

Domnul Weasley îl apucă pe Harry de umăr, cu un gest prevenitor.

— Da, zise Harry, da, sunt foarte bun la scăpat.

Lucius Reacredinţă îşi ridică privirea către chipul domnului Weasley.

— Si mai este şi Arthur Weasley! Ce cauţi aici, Arthur?

— Aici lucrez, spuse domnul Weasley tranşant.

— Ei, nu chiar aici, nu? zise dl. Reacredinţă, ridicându-şi sprâncenele şi uitându-se la uşă peste umărul domnului Weasley. Parcă erai la etajul doi… nu faci ceva care implică furtul obiectelor făcute de Încuiaţi şi vrăjirea lor la tine acasă?

— Nu, se răsti domnul Weasley, ale cărui degete îi împungeau acum umărul lui Harry.

— De fapt, ce căutaţi dumneavoastră aici? îl întrebă Harry pe Lucius Reacredinţă.

— Nu cred că treburile mele personale cu domnul ministru sunt problema ta, Potter, zise Reacredinţă, netezindu-şi roba.

Harry auzi limpede un zornăit delicat a ceea ce părea să fie un buzunar plin cu galbeni.

— Zău, doar pentru că eşti preferatul lui Dumbledore, nu trebuie să te aştepţi la aceeaşi indulgenţă şi de la noi ceilalţi… ce ziceţi, domnule ministru, să mergem la dumneavoastră în birou?

— Desigur, spuse Fudge, întorcându-le spatele lui Harry domnului Weasley. Pe aici, Lucius.

Plecară împreună, vorbind încet. Domnul Weasley nu îşi luă mâna de pe umărul lui Harry până când dispărură în lift.

— De ce nu a aşteptat în faţa biroului lui Fudge, dacă aveau treburi de rezolvat? izbucni Harry furios. Ce căuta aici?

— Dacă mă întrebi pe mine, încerca să se strecoare în sala de judecată, zise domnul Weasley, părând foarte agitat şi uitându-se peste umăr, de parcă s-ar fi asigurat că nu putea să îi audă nimeni. Încerca să afle dacă ai fost sau nu exmatriculat. O să-i trimit un mesaj lui Dumbledore după ce te duc la sediu, ar trebui să ştie că Reacredinţă a vorbit iar cu Fudge.

— Şi, de fapt, ce treburi personale au ei doi?

— Aur, presupun, zise domnul Weasley supărat. Reacredinţă tot împarte cu generozitate în stânga şi în dreapta de ani întregi… Îl ajută să ajungă la oamenii care trebuie… atunci le poate cere favoruri… poate să amâne legi pe care nu le vrea promulgate… a, Lucius Reacredinţă are foarte multe relaţii.

Sosi liftul; era gol, în afara unui cârd de mesaje care zburară în jurul capului domnului Weasley, când acesta apăsă pe butonul către atrium şi uşile se închiseră cu zgomot. Încercă să le dea la o parte enervat.

— Domnule Weasley, spuse Harry încet, dacă Fudge întâlneşte cu nişte Devoratori ai Morţii ca Reacredinţă, dacă se întâlneşte singur cu ei, de unde ştim că nu au aruncat Blestemul Imperius asupra lui?

— Să nu crezi că nu ne-am gândit şi noi, Harry, şopti domnul Weasley. Dar Dumbledore crede că Fudge acţionează după cum îl taie capul momentan — ceea ce, după cum spune Dumbledore, nu este o veste foarte bună. Ar fi mai bine să nu vorbim despre asta acum, Harry.