Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

Adevărul era că viaţa în sediul mişcării anti-Cap-de-Mort nu era nici pe departe atât de interesantă sau antrenantă cum se aşteptase Harry înainte să o trăiască pe pielea sa. Deşi membrii Ordinului Phoenix veneau şi plecau în mod regulat, rămânând uneori la masă, în alte dăţi stând doar câteva minute şi vorbind în şoaptă, doamna Weasley avea grijă ca Harry şi ceilalţi să nu poată trage cu urechea (fie ea Extensibilă sau normală) şi nimeni, nici măcar Sirius, nu părea să fie de părere că Harry trebuia să ştie mai multe decât auzise în seara sosirii.

Chiar în ultima zi de vacanţă, Harry curăţa cuşca lui Hedwig de pe dulap, când Ron intră în cameră, aducând câteva plicuri.

— Au venit listele cu manualele, zise el, aruncând unul dintre plicuri spre Harry, care stătea în picioare pe un scaun. Era şi timpul, credeam că au uitat, de obicei vin mult mai devreme…

Harry mătură ultimele găinaţuri într-un sac şi îl aruncă peste capul lui Ron într-un coş de gunoi care îl înghiţi şi râgâi cu putere. Apoi îşi deschise scrisoarea. Conţinea două foi de pergament: una care reamintea, ca de obicei, că semestrul începea pe întâi septembrie; cealaltă în care i se spunea de ce cărţi urma să aibă nevoie în anul care stătea să înceapă.

— Doar două noi, zise el, citind lista, Cartea standard de vrăji, Anul 5, de Miranda Şoimtimid, şi Teoria magică a apărării, de Wilbert Slinkhard.

Poc.

Fred şi George îşi făcură Apariţia chiar lângă Harry. Acum era atât de obişnuit cu asta, încât nici măcar nu căzu de pe scaun.

— Tocmai ne gândeam cine a adăugat cartea lui Slinkhard, zise Fred, începând conversaţia.

— Fiindcă asta înseamnă că Dumbledore a găsit un nou profesor de Apărare contra Magiei Negre, spuse George.

— Era şi timpul, zise Fred.

— La ce te referi? întrebă Harry, ajungând lângă ei.

— Păi, acum câteva săptămâni i-am auzit vorbind pe mama şi pe tata cu Urechile Extensibile, îi spuse Fred lui Harry, şi, din câte ziceau, lui Dumbledore îi era foarte greu să găsească pe cineva care să accepte postul în acest an.

— Nu este deloc surprinzător, dacă te gândeşti la ce s-a întâmplat cu ultimii patru, nu? spuse George.

— Unul concediat, unul mort, unul cu memoria ştearsă şi unul închis nouă luni într-un cufăr, zise Harry, numărându-i pe degete. Da, înţeleg ce vrei să spui.

— Ron, ce-i cu tine? întrebă Fred.

Ron nu răspunse. Harry se uită în jur. Ron stătea complet nemişcat, cu gura uşor întredeschisă, uitându-se cu ochii mari la scrisoarea de la Hogwarts.

— Ce s-a întâmplat? zise Fred nerăbdător, ducându-se lângă Ron ca să-i citească pergamentul peste umăr.

Şi Fred rămase cu gura căscată.

— Perfect? zise el, holbându-se la scrisoare fără a-i veni să creadă. Perfect?

George sări înainte, înşfăcă plicul din cealaltă mână a lui Ron şi îl răsturnă. Harry văzu ceva roşu cu auriu căzându-i în palmă lui George.

— Imposibil, zise George pe un ton şters.

— Trebuie să fie o greşeală, spuse Fred, smulgând scrisoarea din mâna lui Ron şi ţinând-o în lumină, de parcă ar fi căutat o pată de apă. Nimeni în deplinătatea facultăţilor mintale nu l-ar face pe Ron Perfect.

Capetele gemenilor se întoarseră la unison şi amândoi se uitară la Harry cu ochii mari.

— Am crezut că-i rândul tău! spuse Fred, pe un ton care sugera că Harry îi păcălise cumva.

— Am crezut că Dumbledore urma să te aleagă pe tine! zise George indignat.

— După ce ai câştigat Turnirul Trivrăjitor şi tot tacâmul! zise Fred.

— Presupun că toate chestiile alea trebuie să fi atârnat împotriva lui, îi spuse Fred lui George.

— Da, zise Fred încet. Da, le-ai făcut prea multe probleme, amice. Mă rog, măcar unul dintre voi îşi ştie priorităţile.

Se duse la Harry şi îl bătu pe umăr, în timp ce îi arunca o privire nimicitoare lui Ron.

— Perfect… micuţul Ronnie cel Perfect.

— Aaaah, mama o să fie îngrozitoare, mormăi George, aruncându-i înapoi insigna lui Ron, de parcă ar fi putut să-l contamineze.

Ron, care încă nu spusese nimic, luă insigna, se uită la ea o clipă, apoi i-o întinse lui Harry, de parcă ar fi cerut în tăcere confirmarea că era adevărată. Harry o luă de la el. Pe leul Cercetaşilor era gravat un „P” mare. Văzuse o insignă identică în pieptul lui Percy în prima sa zi la Hogwarts.

Uşa se dădu în lături. Hermione intră ca o furtună în cameră, rumenă în obraji şi cu părul fluturându-i. Avea un plic în mână.

— Ai… ai primit… ?

Zări insigna în mâna lui Harry şi scoase un ţipăt.

— Ştiam eu! zise ea entuziasmată, arătând scrisoarea. Şi eu, Harry, şi eu!

— Nu, zise Harry repede, punând imediat insigna înapoi în mâna lui Ron. Ron, nu eu.

— El — poftim?

— Ron este Perfect, nu eu, spuse Harry.

— Ron? zise Hermione, rămânând cu gura căscată. Dar… eşti sigur? Adică…

Se făcu roşie ca focul, când Ron se uită la ea cu o expresie sfidătoare pe chip.

— Este numele meu pe scrisoare, zise el.

— Eu… spuse Hermione, părând cu totul uluită. Eu… păi… uau! Bravo, Ron! Este extrem de…

— Neaşteptat, spuse George, încuviinţând din cap.

— Nu, zise Hermione, roşind mai tare ca niciodată, nu, nu este… Ron a făcut o grămadă de… este foarte…

Uşa din spatele ei se deschise puţin mai larg şi doamna Weasley intră cu spatele în cameră, aducând un maldăr de robe proaspăt spălate.

— Ginny mi-a zis că în sfârşit a venit lista cu cărţile, zise ea, uitându-se în jur la toate plicurile, ducându-se lângă pat şi începând să sorteze robele în două mormane. Dacă mi le daţi mie, mă duc pe Aleea Diagon după-amiaza asta şi vă cumpăr cărţile, în timp ce voi vă faceţi bagajele. Ron, o să trebuiască să-ţi mai cumpăr o pijama, asta este prea scurtă cu cel puţin doisprezece centimetri, nu pot să cred cât de repede creşti… ce culoare preferi?

— Ia-i una roşu cu auriu, ca să se asorteze cu insigna, zise George, zâmbind batjocoritor.

— Să se asorteze cu ce? spuse doamna Weasley netedă, împachetând o pereche de şosete maro şi punându-le peste maldărul lui Ron.

— Cu insigna, spuse Fred, părând să vrea să termine cât mai repede cu partea cea mai neplăcută. Noua şi strălucitoarea sa insignă de Perfect.

Dură puţin până când cuvintele lui Fred pătrunseră dincolo de preocuparea doamnei Weasley pentru pijama.

— Insigna… dar… Ron, nu-mi spune că eşti…?

Ron îşi ridică insigna.

Doamna Weasley scoase un ţipăt la fel cu cel al lui Hermione.

— Nu pot să cred! Nu pot să cred! Vai, Ron, minunat! Perfect! La fel ca toţi din familie!

— Şi eu şi Fred ce suntem, vecinii? spuse George indignat, în timp ce mama sa îl împinse la o parte şi îşi aruncă braţele în jurul mezinului.

— Stai să audă tatăl tău! Ron, sunt atât de mândră de tine, ce veste minunată, ai putea ajunge premiantul şcolii, exact ca Bill şi Percy, este primul pas! Vai, ce întâmplare, cu atâtea griji, sunt încântată, vai, Ronnie…

Fred şi George scoaseră câteva zgomote scârbite în spatele ei, dar doamna Weasley nu îşi dădu seama; cu braţele strânse în jurul gâtului lui Ron, îi acoperea cu pupături faţa care i se făcuse de un roşu mai aprins decât cel de pe insignă.

— Mamă… nu… mamă, vino-ţi în fire… murmură el, încercând să o facă să îl lase în pace.