Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

Stând unde îl lăsaseră gemenii, singur cu vinovăţia apăsătoare din coşul pieptului, Harry îşi auzi menţionat numele. Vocea joasă a lui Kingsley Shacklebolt putea fi auzită chiar şi peste gălăgia din jur.

— … de ce nu l-a făcut Dumbledore Perfect pe Potter? zise Kingsley.

— O fi avut motivele lui, răspunse Lupin.

— Dar i-ar fi arătat că are încredere în el. Eu asta aş fi făcut, insistă Kingsley, mai ales având în vedere că Profetul zilei îl atacă la fiecare câteva zile…

Harry nu se uită la ei; nu vroia ca Lupin sau Kingsley să ştie că îi auzise. Deşi nu îi era deloc foame, îl însoţi pe Mundungus înapoi la masă. Plăcerea trezită de petrecere se evaporase la fel de repede cum apăruse; îşi dorea să fie sus în patul său.

Ochi-Nebun Moody mirosea un picior de pui cu ce-i mai rămăsese din nas; era limpede că nu putea să detecteze nici un pic de otravă, pentru că apoi smulse cu dinţii o bucăţică de carne.

— … mânerul este făcut din lemn de stejar spaniol, cu un lac antiblestem şi control înglobat al vibraţiei — îi spunea Ron lui Tonks.

Doamna Weasley căscă zgomotos.

— Păi, cred că o să mă duc să mă ocup de Bongul ăla înainte să mă culc… Arthur, nu vreau să stea prea târziu, da? Noapte bună, Harry, dragul meu.

Ieşi din bucătărie. Harry îşi puse deoparte farfuria şi se întrebă dacă putea să o urmeze fără să atragă atenţia.

— Ţi-e bine, Potter? mormăi Moody.

— Da, sigur, minţi Harry.

Moody luă o gură din termosul său, uitându-se pieziş cu ochiul albastru deschis la Harry.

— Vino aici, am ceva care ar putea să te intereseze, zise el. Dintr-un buzunar interior al robelor, Moody scoase o fotografie vrăjitorească veche şi foarte ponosită.

— Ordinul Phoenix cel original, mormăi Moody. Am găsit-o noaptea trecută, când îmi căutam Pelerina Invizibilă de rezervă, având în vedere că Podmore nu a fost destul de bine crescut ca să mi-o înapoieze pe cea mai bună… m-am gândit că unora le-ar plăcea să o vadă.

Harry luă poza. Un mic grup de oameni, unii făcându-i cu mâna, alţii ridicându-şi ochelarii, se uitau şi ei la el.

— Ăsta-s eu, zise Moody, identificându-se fără să fie nevoie. Moody cel din poză era de neconfundat, deşi părul nu îi era chiar atât de cărunt şi nasul intact.

— Şi uite-l pe Dumbledore lângă mine, pe Dedalus Diggle în partea cealaltă… ea este Marlene McKinnon, a fost ucisă la două săptămâni după ce a fost făcută poza asta, i-au omorât toată familia. Ei sunt Frank şi Alice Poponeaţă…

Stomacul lui Harry, care oricum nu era în largul lui, se făcu cât o nucă în clipa când se uită la Alice Poponeaţă; îi cunoştea foarte bine chipul rotund şi prietenos, deşi nu o întâlnise niciodată, pentru că semăna leit cu fiul ei, Neville.

— Săracii oameni, mormăi Moody. Mai bine moartea decât ce au păţit ei… şi ea este Emmeline Vance, ai cunoscut-o, şi uite-l pe Lupin, evident… Benjy Fenwick, şi el a mierlit-o, nu am mai găsit decât bucăţele din el… voi de acolo, daţi-vă la o parte, adăugă el, înţepând poza cu degetul, şi micuţii oameni din fotografie se dădură într-o parte, pentru ca cei care erau parţial ascunşi să poată să vină în faţă. Acesta este Edgar Bones… fratele Ameliei Bones, l-au omorât şi pe el, şi pe familia lui, a fost un mare vrăjitor… Sturgis Podmore, fir-aş al naibii, cât pare de tânăr… Caradoc Dearborn, a dispărut la şase luni după asta, nu i-am găsit niciodată cadavrul… Hagrid, desigur, arată exact la fel ca întotdeauna… Elphias Doge, l-ai cunoscut, uitasem că purta pălăria aia idioată… Gideon Prewett, a fost nevoie de cinci Devoratori ai Morţii ca să-l omoare pe el şi pe fratele său Fabian, s-au luptat ca nişte eroi… mişcaţi-vă, mişcaţi-vă…

Oamenii mărunţi din poză se înghesuiră între ei şi cei ascunşi chiar în rândul din spate apărură în faţă în fotografie.

— Acesta este fratele lui Dumbledore, Abeforth, singura dată când l-am cunoscut, ciudat tip… ea este Dorcas Meadowes, Cap-de-Mort a omorât-o el însuşi… Sirius, când încă purta părul scurt… şi… uite, m-am gândit că o să te intereseze!

Inima lui Harry se întoarse pe dos. Mama şi tatăl lui îi zâmbeau, stând de o parte şi de alta a unui om scund, cu ochii sticloşi, pe care Harry îl recunoscu imediat ca fiind Şobo, cel care îi trădase, spunându-i lui Cap-de-Mort unde erau şi contribuind astfel la uciderea lor.

— Ce zici? zise Moody.

Harry îşi ridică privirea către chipul plin de cicatrice şi ridat al lui Moody. Era clar că Moody avea impresia că tocmai îi făcuse o mare bucurie lui Harry.

— Da, zise Harry, încercând iar să arboreze un zâmbet. Hm… ştiţi, tocmai mi-am amintit, nu mi-am terminat încă…

Fu scutit de efortul de a inventa un lucru pe care nu îl împachetase. Sirius tocmai spusese „Ce ai acolo, Ochi-Nebun?” şi Moody se întorsese spre el. Harry traversă bucătăria, se strecură pe uşă şi urcă scările, înainte să îl poată chema cineva înapoi.

Nu ştia de ce fusese atât de şocat; în definitiv, mai văzuse fotografii cu părinţii lui şi îl cunoscuse pe Şobo… dar să-i fie aruncaţi aşa în faţă, cu totul pe nepregătite… nimănui nu i-ar plăcea aşa ceva, îşi zise el supărat…

Şi apoi, să-i vadă înconjuraţi de toate acele feţe zâmbitoare… Benjy Fenwick, care fusese făcut bucăţi, Gideon Prewett, care murise ca un erou, şi soţii Poponeaţă, care fuseseră torturaţi până înnebuniseră… făcându-i toţi fericiţi cu mâna din poză pentru totdeauna, fără să ştie că erau condamnaţi… ei bine, lui Moody poate i se păruse interesant… dar pentru Harry fusese tulburător…

Harry urcă tiptil scările de pe hol, trecând de capetele împăiate de spiriduşi, bucuros că era iar singur, însă când se apropie de holul de la etajul întâi, auzi zgomote. Cineva plângea în salon.

— Cine-i acolo? zise Harry.

Nu auzi nici un răspuns, însă plânsetele continuară. Urcă restul scărilor câte două o dată, traversă holul şi deschise uşa de la salon.

Cineva era lipit de un perete întunecat, cu bagheta în mână, tremurând de plâns din tot corpul. Întins pe covorul vechi şi plin de praf, într-un loc luminat de lună, mort fără discuţie, îl văzu pe Ron.

Tot aerul din plămânii lui Harry păru să dispară; se simţi de parcă s-ar fi prăbuşit prin uşă; creierul încetă să-i funcţioneze — Ron mort, nu, nu se putea…

Dar stai puţin, era imposibil — Ron era jos…

— Doamnă Weasley? murmură Harry.

— R-r-ridiculus! plânse doamna Weasley, îndreptându-şi bagheta tremurândă către cadavrul lui Ron.

Poc.

Cadavrul lui Ron se transformă în cel al lui Bill, întins pe spate, cu ochii larg deschişi uitându-se în gol. Doamna Weasley plânse mai tare ca niciodată.

— R-ridiculus! scânci ea din nou.

Poc.

Cadavrul domnului Weasley îl înlocui pe cel al lui Bill, cu ochelarii strâmbi şi cu un fir de sânge prelingându-i-se pe faţă.

— Nu! gemu doamna Weasley. Nu… ridiculus! Ridiculus! RIDICULUS!

Poc. Gemeni morţi. Poc. Percy mort. Poc. Harry mort…

— Doamnă Weasley, ieşiţi de-aici! strigă Harry, uitându-se la propriul cadavru de pe podea. Lăsaţi pe altcineva să…

— Ce se întâmplă?

Lupin intrase în fugă în cameră, urmat îndeaproape de Sirius, cu Moody şchiopătând în urma lor. Lupin se uită de la doamna Weasley la Harry cel mort de pe podea şi păru să înţeleagă într-o clipă. Scoţându-şi propria baghetă, zise foarte hotărât şi limpede: