Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Mersi, zise Ginny, zâmbindu-i.

Harry şi Neville puseră cele trei cufere şi colivia lui Hedwig în locul pentru bagaje şi se aşezară. Luna îi privea peste revista ei cu susul în jos, care se numea Zeflemistul. Nu părea să fie nevoită să clipească la fel de des ca oamenii normali. Se uita întruna la Harry, care se aşezase vizavi de ea şi acum îşi dorea să nu o fi făcut.

— Ai avut o vară frumoasă, Luna? întrebă Ginny.

— Da, zise Luna visătoare, fără să-şi dezlipească ochii de pe Harry. Da, să ştii că a fost foarte plăcută. Tu eşti Harry Potter, adăugă ea.

— Ştiu, zise Harry.

Neville chicoti. Luna îşi aţinti acum ochii apoşi asupra lui.

— Dar nu ştiu cine eşti tu.

— Eu nu sunt nimeni, spuse Neville repede.

— Nu este adevărat, zise Ginny tăios. Neville Poponeaţă — Luna Lovegood. Luna este în anul meu, dar la Ochii-de-Şoim.

— Munca neîntreruptă-i o mare comoară, zise Luna pe o voce cântătoare.

Îşi ridică revista pusă invers destul de sus pentru a-şi ascunde chipul şi tăcu. Harry şi Neville se uitară unul la celălalt cu sprâncenele ridicate. Ginny îşi înăbuşi un chicotit.

Trenul îşi continuă drumul zăngănind, ducându-i cu viteză spre nişte zone de câmp deschis. Era o zi stranie, destul de indecisă; când se făcea lumină în compartiment, când treceau pe sub nişte nori cenuşii, ameninţători.

— Ghici ce am primit de ziua mea? spuse Neville.

— Un alt Aminteşte-ţi Tot? zise Harry, evocând instrumentul din imitaţie de marmură pe care i-l trimisese bunica lui Neville ca să-i îmbunătăţească memoria lacunară.

— Nu, spuse Neville. Însă mi-ar trebui unul, l-am pierdut pe cel vechi acum mult timp… nu, uite…

Băgă mâna în ghiozdan şi, după un pic de cotrobăială, scoase ceva ce semăna cu un mic cactus gri pus într-un ghiveci, care încă părea să fie acoperit cu furunculi în loc de spini.

— Mimbulus mimbletonia, spuse el mândru.

Harry se holbă la lucrul acela. Pulsa încet, având înfăţişarea sinistră a unui organ intern bolnav.

— Este foarte, foarte rară, spuse Neville, zâmbind larg. Nu ştiu dacă mai există vreunul în serele de la Hogwarts. Abia aştept să i-l arăt doamnei profesoare Lăstar. Mi l-a cumpărat unchiul meu Algie din Asiria. O să încerc să aflu dacă pot să-l înmulţesc.

Harry ştia că materia preferată a lui Neville era Ierbologia, dar, oricât s-ar fi străduit, nu putea să-şi dea seama la ce i-ar fi trebuit această plăntuţă pipernicită.

— Face — hm — ceva? întrebă el.

— O grămadă de chestii! zise Neville mândru. Are un mecanism extraordinar de apărare. Uite, ţine-l pe Trevor, te rog…

Îl aruncă pe Trevor în poala lui Harry şi scoase o pană din ghiozdan. Ochii cât cepele ai Lunei Lovegood apărură din nou peste revistă, pentru a vedea ce făcea Neville. Neville o ţinu pe Mimbulus mimbletonia la nivelul ochilor, cu limba între dinţi, alese un loc şi înţepă planta cu vârful penei de scris.

Din fiecare furuncul al plantei ţâşni un lichid dens, lipicios, verde şi în jeturi. Stropii atinseră tavanul, ferestrele, şi stropiră revista Lunei Lovegood; Ginny, care îşi acoperise faţa cu mâinile la timp, arăta ca şi cum ar fi purtat o pălărie verde scârboasă, dar Harry, care avusese mâinile ocupate, ca să-l împiedice pe Trevor să scape, fu lovit direct în faţă. Mirosea a băligar rânced.

Neville, care era şi el ud leoarcă pe faţă şi pe piept, îşi scutură capul ca să-şi scoată lichidul din ochi.

— S-scuze! strigă el. Nu am mai încercat asta până acum… nu mi-am dat seama că o să fie atât de… dar nu vă faceţi griji, Sevamizeră nu este otrăvitoare, adăugă el agitat, în timp ce Harry scuipa pe jos o gură plină de lichid.

Exact în acel moment se deschise uşa compartimentului lor.

— A… bună, Harry, zise o voce emoţionată. Aă… am picat prost?

Harry îşi şterse lentilele ochelarilor cu mâna cu care nu-l ţinea pe Trevor. O fată foarte drăguţă, cu părul negru, lung şi strălucitor stătea în prag, zâmbindu-i: Cho Chang, căutătoarea echipei de vâjthaţ a celor de la Ochi-de-Şoim.

— A… bună, spuse Harry în gol.

— Ăă… zise Cho. Păi… nu am vrut decât să te salut… la revedere.

Îmbujorată, fata închise uşa şi plecă. Harry se lăsă pe spătarul scaunului şi oftă adânc. Ar fi preferat ca Cho să-l fi găsit stând cu un grup de persoane foarte interesante, tăvălindu-se pe jos de râs din cauza unei glume pe care tocmai o spusese; nu să stea cu Neville şi „Nebuna” Lovegood, ţinând o broască şi plin de Sevămizeră.

— Nu contează, spuse Ginny încurajator. Uite, putem să scăpăm uşor de toate astea.

Îşi scoase bagheta.

— Curăţenius!

Sevamizeră dispăru.

— Scuze, zise Neville iar, pe un ton foarte scăzut.

Ron şi Hermione apărură abia după o oră, timp în care căruciorul cu mâncare trecuse deja. Harry, Ginny şi Neville îşi terminaseră pateurile cu dovleac şi erau ocupaţi să facă schimb de surprize din broaştele de ciocolată, când uşa compartimentului se deschise şi cei doi intrară, însoţiţi de Şmecherilă şi de Pigwidgeon, care ciripea ascuţit în colivie.

— Sunt mort de foame, zise Ron, punându-l pe Pigwidgeon lângă Hedwig, înşfăcând o broască de ciocolată de la Harry şi aruncându-se pe locul de lângă el.

Rupse ambalajul, muşcă broasca de cap şi se lăsă pe spate cu ochii închişi, de parcă ar fi avut o dimineaţă obositoare.

— Ei bine, există doi Perfecţi din anul cinci pentru fiecare casă, spuse Hermione, părând foarte nemulţumită, în timp ce luă şi ea loc. Un băiat şi o fată din fiecare.

— Şi ghici cine este Perfect la Viperini? zise Ron, cu ochii încă închişi.

— Reacredinţă, răspunse Harry imediat, convins că i se va confirma cel mai sumbru gând.

— Desigur, spuse Ron cu amărăciune, băgându-şi în gură restul broaştei şi luându-şi încă una.

— Şi vaca aia de Pansy Parkinson, spuse Hermione răutăcioasă. Nu ştiu cum a ajuns Perfectă când este mai proastă decât un trol inconştient…

— Dar de la Astropufi? întrebă Harry.

— Ernie Macmillan şi Hannah Abbott, spuse Ron, în timp ce mânca.

— Şi Anthony Goldstein şi Padma Patil la Ochi-de-Şoim, spuse Hermione.

— Ai fost cu Padma Patil la balul de Crăciun, zise o voce neclară.

Toţi se întoarseră către Luna Lovegood, care îl privea fix pe Ron peste exemplarul din Zeflemistul.

El îşi înghiţi bucăţica de broască de ciocolată.

— Da. Ştiu, zise el, părând uşor surprins.

— Nu prea i-a plăcut, îl informă Luna. Nu crede că te-ai purtat frumos cu ea, pentru că nu ai vrut să dansezi. Pe mine nu cred că m-ar fi deranjat, zise ea gânditoare, mie nu prea îmi place să dansez.

Se retrase iar după Zeflemistul. Ron se holbă la revistă cu gura căscată pentru câteva clipe, apoi se uită la Ginny, căutând un fel de explicaţie, dar Ginny îşi muşca pumnul ca să nu râdă. Ron clătină din cap uluit şi apoi se uită la ceas.

— Ar trebui să patrulăm din când în când pe culoare, le spuse el lui Harry şi Neville, şi putem să-i pedepsim pe cei care nu se poartă cum trebuie. Abia aştept să-i prind cu ceva pe Crabbe şi Goyle…

— Ron, nu ai voie să abuzezi de statutul tău! zise Hermione tăios.

— Da, sigur, pentru că Reacredinţă nu o să abuzeze deloc de statutul lui, spuse Ron sarcastic.

— Şi atunci, o să te cobori la nivelul lui?

— Nu, doar o să am grijă să-i prind pe prietenii lui înainte să-i prindă el pe ai mei.