Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Pentru numele lui Dumnezeu, Ron…

— O să-l fac pe Goyle să scrie versuri, o să moară, urăşte să scrie, zise Ron fericit.

Îşi coborî vocea până la mormăitul lui Goyle şi, schimonosindu-şi faţa cu o expresie de concentrare chinuită, mimă că scrie ceva în aer. Nu… am voie… să… semăn… cu… un… babuin… din… spate.

Toţi râseră, însă nimeni nu râse mai tare ca Luna Lovegood. Aceasta scoase un ţipăt de fericire care o trezi pe Hedwig şi o făcu să bată din aripi indignată, iar pe Şmecherilă îl făcu să sară pe raftul de bagaje, scuipând. Luna râse cu atâta poftă, încât îi scăpă din mâini revista care îi alunecă pe picioare şi ajunse pe jos.

— A fost amuzant!

Ochii ei mari înotau în lacrimi în timp ce încerca să respire, uitându-se la Ron. Cu totul derutat, băiatul se uită în jur la ceilalţi, care acum râdeau de figura lui şi de râsetele prelungi ale Lunei Lovegood, care se mişca în faţă şi în spate, ţinându-se cu mâinile de burtă.

— Ai păţit ceva? zise Ron, încruntându-se la ea.

— Un babuin… din spate! îngăimă ea, ţinându-se de coaste.

Toţi ceilalţi o priveau pe Luna cum râdea, dar Harry, uitându-se la revista de pe jos, observă ceva care îl făcu să o ridice imediat. Fiind cu susul în jos, îi fusese greu să-şi dea seama ce era imaginea de pe copertă, dar acum Harry îşi dădu seama că era o caricatură destul de nereuşită a lui Cornelius Fudge; Harry îl recunoscu doar datorită melonului prăzuliu. Una dintre mâinile lui Fudge era încleştată în jurul un săculeţ cu galbeni cealaltă mână strângea de gât un goblin. Desenul era intitulat Până unde va merge Fudge pentru a câştiga Gringotts?

Dedesubt era o listă cu titlurile altor articole din cuprinsul revistei.

— Pot să o iau puţin? o întrebă Harry nerăbdător pe Luna.

Fata încuviinţă din cap, privindu-i în continuare pe Ron cu respiraţia tăiată de râs.

Harry deschise revista şi-i cercetă cuprinsul. Până în acea clipă uitase complet de revista pe care i-o înmânase Kingsley domnului Weasley ca să i-o dea lui Sirius, însă trebuie să fi fost acest număr din Zeflemistul.

Găsi pagina şi începu să citească emoţionat articolul.

Şi acesta era ilustrat de o caricatură destul de nereuşit; de fapt, Harry nu şi-ar fi dat seama că era Sirius, dacă nu ar fi avut un text explicativ. Sirius stătea cu bagheta scoasă pe un morman de oase de om. Titlul articolului era:

SIRIUS BLACK — ATÂT DE NEGRU PE CÂT SE ZICI

Un criminal notoriu, sau un nevinovat cântăreţ de succes?

Harry trebui să citească prima propoziţie de mai multe ori înainte să fie convins că nu o înţelesese greşit. De când era Sirius un cântăreţ de succes?

De paisprezece ani Sirius Black e considerat vinovat de uciderea în masă a doisprezece Încuiaţi nevinovaţi şi a unui vrăjitor. Eva darea îndrăzneaţă de acum doi ani din Azkaban a declanşat cea mai complexă vânătoare de oameni organizată vreodată de Ministerul Magiei. Nici unul dintre noi nu ne-am întrebat dacă merită să fie prins iar şi predat Dementorilor.

DAR OARE CHIAR MERITĂ?

Tocmai au ieşit la lumină noi probe uluitoare, conform cărora e posibil ca Sirius Black să nu fi comis crimele pentru care a fost trimis în Azkaban. De fapt, Doris Purkiss, din Little Norton, Calea Acanţilor numărul 18, spune că se prea poate ca Black să nici nu fi fost la locul crimei.

Ceea ce nu înţeleg oamenii este că Sirius Black este un pseudonim, zise doamna Purkiss. Cel pe care lumea îl consideră Sirius Black este de fapt Stubby Boardman, vocalistul unei formaţii în vogă, Hobgoblinii, care s-a retras din viaţa publică după ce a fost lovit cu o rapiţă sălbatică în ureche într-un concert ţinut în biserica din Little Norton, cu aproape cincisprezece ani în urmă. Eu l-am recunoscut din clipa în care i-am văzut poza în ziar. Adevărul este că Stubby nu ar fi avut cum să comită acele crime, pentru că în ziua în cauză s-a întâmplat să se bucure de o cină romantică în compania mea. I-am scris Ministrului Magiei şi aştept ca acesta să îl reabiliteze cu desăvârşire pe Stubby, alias Sirius, în orice moment.

Harry termină de citit şi se uită la pagină, nevenindu-i să creadă. Poate că era o glumă, îşi zise el, poate că în revista aceasta se publicau adeseori înşelătorii. Dădu câteva pagini înapoi şi găsi articolul despre Fudge.

Cornelius Fudge, Ministrul Magiei, a negat că are vreun plan de a lua în stăpânire conducerea Băncii Gringotts, când a fost ales Ministrul Magiei, cu cinci ani în urmă. Fudge a insistat mereu că nu îşi doreşte nimic mai mult decât să „coopereze în pace” cu cei care ne păzesc aurul.

DAR OARE CHIAR ASTA DOREŞTE?

Surse apropiate Ministrului ne-au dezvăluit de curând că ambiţia supremă a lui Fudge este să obţină controlul resurselor de aur ale goblinilor şi că nu va ezita să folosească forţa dacă va fi nevoie.

„Şi nici nu ar fi pentru prima oară”, a declarat un funcţionar din Minister. Cornelius „Sfarmă-Goblini” Fudge, aşa îi spun prietenii. Dacă l-aţi putea auzi când crede că nu-l aude nimeni, vai, vorbeşte mereu de goblinii cărora le-a făcut de petrecanie; a pus să fie înecaţi, a pus să fie aruncaţi de pe clădiri, a pus să fie otrăviţi, sau a pus să se facă plăcinte din ei…

Harry nu mai citi mai departe. Fudge o fi avut multe defecte, dar lui Harry îi era foarte greu să şi-l imagineze ordonând coacerea unor plăcinte din goblini. Frunzări restul revistei. Oprindu-se la fiecare câteva pagini, citi: o acuzaţie conform căreia Tornadele din Tutshill câştigau teren Liga de Vâjthaţ printr-o combinaţie de şantaj, mături ferme cate ilegal şi tortură; un interviu cu un vrăjitor care pretindea că zburase pe lună pe o Măturin Şase şi adusese un sac de broaşte de pe lună, ca să o dovedească; plus un articol despre vechile rune, care cel puţin explica de ce citea Luna Zeflemistul cu susul în jos. Conform revistei, dacă inversai runele, obţineai o vrajă care transforma urechile duşmanului în fructe. De fapt, în comparaţie cu restul articolelor din Zeflemistul, ideea că Sirius ar putea să fie de fapt vocalistul Hobgoblinilor era destul de raţională.

— Ai găsit ceva interesant? îl întrebă Ron când Harry închise revista.

— Sigur că nu, spuse Hermione usturător, înainte ca Harry să poată să răspundă. Zeflemistul este o tâmpenie, toată lumea ştie.

— Ba pardon, zise Luna, a cărei voce îşi pierduse deodată nota visătoare. Tatăl meu este editorul.

— Eu — ah, spuse Hermione, părând stânjenită. Păi… are unele părţi interesante… adică, este destul de…

— Aş vrea să mi-o dai înapoi, spuse Luna cu răceală şi, aplecându-se o smulse din mâinile lui Harry.

Dând paginile până la numărul cincizeci şi şapte, o întoarse din nou cu susul în jos şi dispăru în spatele ei, exact când uşa compartimentului se deschise pentru a treia oară.

Harry se uită în jur; se aşteptase la aşa ceva, însă asta nu făcea cu nimic mai plăcută întâlnirea cu Draco Reacredinţă, care îi rânjea încadrat de amicii săi, Crabbe şi Goyle.

— Ce e? zise el agresiv, înainte ca Reacredinţă să poată deschide gura.

— Ai grijă cum te porţi, Potter, sau o să-ţi dau ore de detenţie, zise rar Reacredinţă, care avea părul blond şi lins şi bărbia ascuţită, exact ca tatăl lui. Ştii, spre deosebire de tine, eu am fost numit Perfect, ceea ce înseamnă că, spre deosebire de tine, am dreptul de a pedepsi.