Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

O bătrână îi întâmpină la colţ. Avea părul cărunt şi foarte creţ şi purta o pălărie mov care arăta ca o piftie.

— Bună, Harry, zise ea, făcându-i cu ochiul. Ar fi bine să ne grăbim, nu, Molly? adăugă ea, uitându-se la ceas.

— Ştiu, ştiu, gemu doamna Weasley, făcând paşi din ce în ce mai mari, dar Ochi-Nebun a vrut să-l aşteptăm pe Sturgis… de ne-ar fi luat Arthur câteva maşini de la Minister… dar mai nou Fudge nu-l mai lasă să împrumute nici măcar nişte călimări goale… cum pot să suporte Încuiaţii să călătorească fără magie…

Însă câinele mare şi negru lătra fericit şi se zbenguia în jurul lor, încercând să prindă porumbei şi alergându-şi propria coadă. Harry nu putu să nu râdă. Sirius petrecuse foarte mult timp închis înăuntru. Doamna Weasley îşi strânse gura pungă într-un mod care o făcea să semene cu mătuşa Petunia.

Le trebuiră douăzeci de minute să ajungă la King's Cross pe jos şi în acel timp nu mai avu loc nici un eveniment, atâta doar că Sirius sperie câteva pisici pentru a-l distra pe Harry. După ce ajunseră la gară, rămaseră degajat lângă bariera dintre peroanele nouă şi zece până când drumul fu liber, apoi se rezemară pe rând de barieră şi trecură încet pe peronul 9 şi 3/4, unde se afla Expresul de Hogwarts, scoţând fum cenuşiu deasupra peronului plin de elevi care se pregăteau de plecare şi veniseră cu familiile. Harry inhală mirosul familiar şi simţi cum îi revine buna dispoziţie… chiar se întorcea la şcoală…

— Sper ca ceilalţi să ajungă la timp, spuse doamna Weasley neliniştită, uitându-se în urma ei la arcada de fier forjat care acoperea peronul prin care urmau să sosească şi alţii.

— Drăguţ câine, Harry! strigă un băiat înalt cu bucle răsucite.

— Mersi, Lee, spuse Harry, zâmbind, în timp ce Sirius dădea din coadă înnebunit.

— Ce bine, zise doamna Weasley, părând uşurată, uite-l pe Alastor cu bagajele, uite…

Cu o şapcă de uşier trasă peste ochii asimetrici, Moody trecu şchiopătând de arcadă, împingând un cărucior încărcat cu cuferele lor.

— Totul este în ordine, îi şopti el doamnei Weasley şi lui Tonks, nu cred că am fost urmăriţi…

Câteva clipe mai târziu, domnul Weasley apăru pe peron cu Ron şi Hermione. Aproape că descărcaseră căruciorul cu cufere al lui Moody când Fred, George şi Ginny apărură cu Lupin.

— Nici o problemă? mormăi Moody.

— Nimic, zise Lupin.

— Eu tot o să-l reclam pe Sturgis lui Dumbledore, spuse Moody, este a doua oară când nu a apărut săptămâna asta. A ajuns la fel de neserios ca Mundungus.

— Ei bine, aveţi grijă de voi, zise Lupin, dând mâna cu toţi. Ajunse la Harry la urmă şi îl bătu pe umăr.

— Şi tu, Harry. Ai grijă.

— Da, mergi pe burtă şi fii cu ochii în patru, zise Moody, dând şi el mâna cu Harry. Şi nu uitaţi toţi — aveţi grijă ce scrieţi. Dacă aveţi dubii, nu mai scrieţi deloc.

— Mi-a părut foarte bine să vă cunosc pe toţi, zise Tonks, îmbrăţişându-le pe Hermione şi Ginny. Presupun că ne vom vedea curând.

Se auzi un fluierat de avertizare; elevii care erau încă pe peron începură să se urce grăbiţi în tren.

— Repede, repede, zise doamna Weasley neatentă, îmbrăţişându-i la întâmplare şi nimerindu-l pe Harry de două ori. Să scrieţi… să fiţi cuminţi… dacă aţi uitat ceva, o să vi le trimitem noi… urcaţi-vă, acum grăbiţi-vă…

Preţ de o clipă, marele câine negru se aşeză pe picioarele din spate şi îşi puse labele din faţă pe umerii lui Harry, însă doamna Weasley îl împinse pe Harry spre uşa trenului, şoptind:

— Pentru numele lui Dumnezeu, Sirius, poartă-te ca un câine!

— Pe curând! strigă Harry pe fereastra deschisă când trenul se puse în mişcare, în timp ce Ron, Hermione şi Ginny făceau cu mâna lângă el.

Siluetele lui Tonks, Lupin, Moody şi ale domnului şi doamnei Weasley se micşorară rapid, însă câinele negru alerga pe sub fereastră, dând din coadă; oamenii de pe peron râdeau văzându-i cum fugea după tren, însă apoi Sirius dispăru după o curbă.

— Nu ar fi trebuit să vină cu noi, zise Hermione pe un ton îngrijorat.

— Ah, fii şi tu mai veselă, zise Ron, nu a mai văzut lumina zilei de luni întregi, săracul de el.

— Ei bine, zise Fred, împreunându-şi mâinile, nu putem să stăm la taclale toată ziua, avem afaceri de discutat cu Lee. Ne vedem mai târziu, încheie el, luând-o apoi cu George spre dreapta, pe coridor.

Trenul prindea în continuare viteză, astfel încât casele de dincolo de fereastră le zburau prin faţa ochilor, iar ei se clătinau pe loc.

— Ce ziceţi, să mergem să găsim un compartiment? întrebă Harry.

Ron şi Hermione schimbară o privire.

— Hm, zise Ron.

— Noi — păi — Ron şi cu mine ar trebui să mergem în vagonul Perfecţilor, spuse Hermione jenată.

Ron nu se uită la Harry; părea să fi devenit foarte preocupat de unghiile de la mâna sa stângă.

— A, zise Harry. În ordine. Bine.

— Nu cred că trebuie să stăm acolo tot timpul, spuse Hermione repede. În scrisori ni se spunea că nu trebuie decât să primim instrucţiuni de la premiantul şi premianta şcolii şi apoi să patrulăm pe culoare din când în când.

— Bine, zise Harry iar. Atunci, s-ar — s-ar putea să vă văd mai târziu.

— Da, sigur că da, spuse Ron, aruncându-i lui Harry o privire nesigură, neliniştită. Mă simt groaznic că trebuie să merg acolo, aş prefera să — dar trebuie — adică, nu mă bucur deloc, eu nu sunt Percy, încheie el triumfător.

— Ştiu că nu eşti Percy, spuse Harry şi zâmbi.

Dar, după ce Hermione şi Ron îşi traseră cuferele după ei, alături de Şmecherilă şi Pigwidgeon, care erau în colivie, spre capătul din faţă al trenului, Harry avu un sentiment straniu de pierdere. Nu mai călătorise niciodată cu Expresul de Hogwarts fără Ron.

— Hai, îi spuse Ginny, dacă ne grăbim, o să putem să le reţinem locuri.

— Da, zise Harry, luând colivia lui Hedwig într-o mână şi mânerul cufărului în cealaltă.

Merseră cu greu pe culoar, uitându-se în drumul lor la compartimentele care erau deja pline, prin uşile cu ochiuri de geam. Harry nu putu să nu observe că mulţi îi întorceau privirea cu mare interes şi că şi mai mulţi le dădeau coate vecinilor şi îl arătau cu degetul. După ce întâlni acest comportament în cinci compartimente consecutive, îşi aminti că Profetul zilei le spusese cititorilor toată vara ce mincinos fanfaron era. Se întrebă mohorât dacă oamenii care se uitau la el şi şuşoteau între ei credeau sau nu ce scria în articole.

Chiar în ultimul compartiment se întâlniră cu Neville Poponeaţă, coleg cu Harry în anul cinci la Cercetaşi. Chipul său rotund lucea din cauza efortului de a-şi târî cufărul şi de a-şi ţine sub control broasca agitată, pe Trevor, cu o singură mână.

— Bună, Harry, gâfâi el. Bună, Ginny… este plin peste tot… nu am găsit loc…

— Ce tot spui? zise Ginny, care se strecurase pe lângă Neville ca să se uite în compartimentul din spatele lui. Este loc în ăsta, aici nu mai este decât Luna Lovegood…

Neville murmură ceva, cum că nu vroia să deranjeze pe nimeni.

— Fii serios, spuse Ginny, râzând, nu este nici o problemă. Deschise uşa şi îşi trase cufărul înăuntru. Harry şi Neville o urmară.

— Bună, Luna, zise Ginny, ai ceva împotrivă dacă ne aşezăm aici?

Fata care stătea lângă fereastră îşi ridică privirea. Avea un păr blond şters, până în talie, despărţit în şuviţe, sprâncenele toarte deschise la culoare şi ochii exoftalmici, care îi dădeau mereu o expresie surprinsă. Harry îşi dădu seama imediat de ce alesese Neville să treacă de acest compartiment. Fata avea o aură evidentă de sminteală. Poate că era din cauză că îşi pusese bagheta după ureche, ca să fie în siguranţă, pentru că alesese să poarte un colier de dopuri de Berezero, sau pentru că citea o revistă cu susul în jos. Ochii ei îl cercetară pe Neville şi se opriră asupra lui Harry. Încuviinţă din cap.