Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Care fiinţe ca nişte cai?

— Fiinţele ca nişte cai care trag trăsurile! spuse Harry nerăbdător.

Erau la doar doi metri de cea mai apropiată dintre ele, (are îi privea cu ochii săi albi şi pustii. Ron, însă, îi aruncă o privire perplexă lui Harry.

— Despre ce vorbeşti?

— Vorbesc despre — uite!

Harry îl apucă de umăr pe Ron şi îl întoarse, astfel încât acesta să fie faţă în faţă cu calul înaripat. Ron se uită direct la el pentru o clipă, apoi îl privi iar pe Harry.

— Şi la ce ar trebui să mă uit?

— La — acolo, între hulube! Înhămat la trăsură! Este chiar acolo, în faţă…

Însă în timp ce Ron continuă să arate derutat, lui Harry îi trecu prin minte un gând ciudat.

— Nu… nu-i vezi?

— Ce să văd?

— Nu vezi de cine sunt trase trăsurile?

Acum Ron păru cu adevărat alarmat.

— Harry, te simţi bine?

— Eu… da…

Harry se simţi cu totul uimit. Calul era acolo, în faţa lui, lucind în lumina slabă care venea dinspre ferestrele gării din spatele lor şi scoţând aburi pe nări în aerul rece al nopţii. Şi totuşi, dacă nu se prefăcea — şi dacă era aşa, era o glumă foarte proastă — Ron nu putea să-i vadă deloc.

— Ce zici, ne urcăm? spuse Ron nesigur, uitându-se la Harry de parcă şi-ar fi făcut griji pentru el.

— Da, zise Harry. Da, hai…

— Este în ordine, spuse o voce visătoare de lângă Harry, când Ron dispăru în interiorul întunecat al trăsurii. Să ştii că nu înnebuneşti sau ceva de genul ăsta. Şi eu îi văd.

— Da? spuse Harry disperat, întorcându-se spre Luna. Observă reflectarea cailor cu aripi de liliac în ochii ei mari şi argintii.

— O, da, zise Luna, i-am văzut din prima zi când am venit aici. Au tras mereu trăsurile. Nu-ţi face griji. Eşti la fel de sănătos la cap ca mine.

Surâzând slab, se urcă în interiorul umed al trăsurii, după Ron. Harry o urmă, fără să se fi liniştit de tot.

Harry nu vroia să le spună celorlalţi că el şi Luna aveau aceeaşi halucinaţie, dacă asta era, aşa că nu mai zise nimic de cai când luă loc în trăsură şi trânti uşa în urma lui. Cu toate acestea, nu putea să nu se uite în continuare la siluetele cailor care se mişcau dincolo de fereastră.

— Aţi văzut-o şi voi pe femeia aia, Grubbly-Plank? întrebă Ginny. Ce caută iar aici? Hagrid nu se poate să fi plecat, nu-i aşa?

— Eu aş fi chiar mulţumită dacă a plecat, spuse Luna, nu este un profesor foarte bun, nu-i aşa?

— Ba da, este! spuseră Harry, Ron şi Ginny supăraţi.

Harry se uită urât la Hermione. Ea îşi drese vocea şi zise repede:

— Aă… da… este foarte bun.

— Ei bine, noi, cei din Ochi-de-Şoim credem că este un fel de păcălici, spuse Luna netulburată.

— Atunci înseamnă că aveţi un simţ al umorului de doi cnuţi, izbucni Ron, în timp ce roţile de sub ei se puseră în mişcare scârţâind.

Luna nu părea deranjată de impoliteţea lui Ron; din contră, pur şi simplu îl privi pentru o vreme ca pe un program T. V. nu foarte interesant.

Huruind şi legănându-se, trăsurile se mişcau în convoi către destinaţie. Când trecură de stâlpii înalţi, încoronaţi cu mistreţi înaripaţi de ambele părţi ale porţii, către terenurile şcolii, Harry se aplecă pe fereastră ca să vadă dacă era lumina aprinsă în cabana lui Hagrid de lângă Pădurea Interzisă, dar totul era cufundat în întuneric. Castelul Hogwarts, însă, se apropia din ce în ce mai tare: un grup falnic de turnuri, de un negru ca smoala pe fundalul cerului întunecat, iar din loc în loc câte o fereastră luminoasă radiind deasupra lor.

Trăsurile se opriră zăngănind lângă treptele de piatră care duceau către uşile de stejar de la intrare şi Harry fu primul care se dădu jos din trăsură. Se întoarse iar să se uite după nişte ferestre luminate lângă Pădure, dar era clar că nu exista nici un semn de viaţă în cabana lui Hagrid. Reticent, pentru că sperase oarecum să nu le mai vadă, îşi întoarse privirea către fiinţele ciudate, scheletice, care stăteau tăcute în aerul rece al nopţii, cu ochii aceia albi, pustii şi strălucitori.

Lui Harry i se mai întâmplase cândva să vadă ceva ce Ron nu putuse zări, însă atunci fusese vorba despre o reflecţie într-o oglindă, ceva mult mai imaterial decât o sută de animale care păreau cât se poate de reale şi destul de puternice pentru a trage o mulţime de trăsuri. Dacă era să o creadă pe Luna, animalele fuseseră mereu acolo, dar invizibile. Atunci, de ce Harry putea să le vadă dintr-o dată, iar Ron nu?

— Vii sau nu? spuse Ron de lângă el.

— Aă… da, zise Harry repede şi se alătură mulţimii care urca grăbită treptele de piatră către castel.

Holul de la intrare era luminat de torţe şi fu cuprins de ecourile paşilor, în timp ce elevii traversară podeaua cu dalele de piatră către uşile duble din dreapta, care duceau către Marea Sală şi spre ospăţul de început de semestru.

Cele patru mese lungi din Marea Sală se umpleau sub tavanul întunecat fără stele, care era exact ca cerul pe care îl vedeau pe ferestrele înalte. Lumânările pluteau deasupra meselor, luminând fantomele argintii presărate prin sală şi chipurile elevilor care vorbeau entuziasmaţi, făcând schimb de veşti de pe parcursul verii, salutându-şi prietenii din alte case, examinându-şi între ei tunsorile şi robele. Din nou, Harry observă că oamenii îşi apropiau capetele pentru a şuşoti când trecea prin dreptul lor; scrâşni din dinţi şi încercă să se poarte ca şi când n-ar fi observat şi nu i-ar fi păsat.

Luna se îndepărtă de ei plutind către masa Ochilor-de-Şoim. În clipa în care ajunseră la masa Cercetaşilor, Ginny fu chemată de nişte colegi din anul patru şi plecă să stea lângă ei; Harry, Ron, Hermione şi Neville îşi găsiră locuri unul lângă altul cam la mijlocul mesei, între Nick Aproape-Făr'-de-Cap, fantoma casei Cercetaşilor, şi Parvati Patil şi Lavender Brown. Cele din urmă îl salutară straniu şi exagerat de călduros, încât Harry fu sigur că tocmai vorbiseră despre el cu o fracţiune de secundă înainte. Avea alte griji mai importante, totuşi: se uită peste capetele elevilor, la masa profesorilor, care era aranjată de-a lungul zidului din fundul sălii.

— Nu este aici.

Ron şi Hermione cercetară şi ei masa profesorilor, deşi de fapt nu era nevoie; statura lui Hagrid îl făcea uşor de depistat oriunde.

— Nu se poate să fi plecat, zise Ron, părând puţin agitat.

— Sigur că nu, spuse Harry hotărât.

— Doar nu credeţi că… a păţit ceva, sau ceva de genul ăsta, nu? zise Hermione neliniştită.

— Nu, spuse Harry imediat.

— Atunci unde este?

Urmă o pauză, apoi Harry zise foarte încet, astfel încât Neville, Parvati şi Lavender să nu-l poată auzi:

— Poate că nu s-a întors încă. Ştiţi voi — din misiune — ce avea de făcut vara asta pentru Dumbledore.

— Da… da, asta trebuie să fie, zise Ron, părând mai calm, dar Hermione îşi muşcă buza, uitându-se cu atenţie la masa profesorilor, de parcă ar fi sperat să găsească acolo o explicaţie pentru absenţa lui Hagrid.

— Cine este femeia aceea? spuse ea tranşant, arătând către mijlocul mesei profesorilor.

Ochii lui Harry se uitară în aceeaşi direcţie. Prima dată se opriră asupra profesorului Dumbledore, care stătea pe scaunul său aurit cu spătar înalt, din centrul lungii mese a profesorilor, purtând o robă roşu închis, presărată cu stele argintii, şi o pălărie asortată. Capul lui Dumbledore era înclinat către femeia care stătea lângă el, şi îi spunea ceva la ureche. Semăna, îşi zise Harry, cu mătuşa necăsătorită a cuiva: îndesată, cu părul scurt, creţ, castaniu, peste care îşi pusese o groaznică bentiţă roz ce se asorta cu canadiana pufoasă de aceeaşi culoare pe care o purta peste robe. Atunci îşi întoarse puţin chipul ca să bea din pocal, iar el văzu şocat o faţă palidă, ca de broască, şi doi ochi exoftalmici, umflaţi.