Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

Profesoara Umbridge îşi drese iar vocea (hm, hm), însă când continuă, nu i se mai simţea răsuflarea în glas. Părea mult mai pragmatică, iar acum cuvintele ei aveau o rezonanţă monotonă, ca şi cum ar fi fost învăţate pe de rost.

— Ministerul Magiei a considerat mereu că educaţia tinerilor vrăjitori şi vrăjitoare are o importanţă vitală. Talentele rare cu care v-aţi născut se pot pierde dacă nu sunt ocrotite şi ascuţite printr-o instruire atentă. Vechile deprinderi specifice comunităţii vrăjitorilor trebuie transmise din generaţie în generaţie în cazul în care nu vrem să le pierdem pentru totdeauna. Tezaurul cunoaşterii magice adunat de strămoşii noştri trebuie păzit, completat şi rafinat de cei care au fost chemaţi de glasul nobil al meseriei de profesor.

Aici Profesoara Umbridge făcu o pauză şi o mică plecăciune către colegii ei profesori, fără ca vreunul dintre ei să îi răspundă tot cu o plecăciune. Sprâncenele întunecate ale profesoarei McGonagall se încruntaseră, astfel încât femeia arăta de-a dreptul ca un şoim, şi Harry o văzu clar cum schimbă o privire plină de tâlc cu profesoara Lăstar când Umbridge scoase un alt hm, hm şi îşi continuă discursul.

— Fiecare director şi directoare de la Hogwarts au adus ceva nou complicatei sarcini de a guverna această şcoală istorică, şi aşa se şi cuvine, căci fără progres vom avea stagnare şi decădere. În acelaşi timp, progresul de dragul progresului trebuie descurajat, pentru că tradiţiile noastre verificate şi puse la încercare necesită rareori schimbări. E nevoie deci de un echilibru între vechi şi nou, între trăinicie şi schimbare, între tradiţie şi inovaţie…

Harry realiză că atenţia i se diminua, de parcă creierul său pierdea lungimea de undă. Liniştea care umpluse sala când vorbise Dumbledore se dizolvă când elevii îşi apropiară capetele, şoptind şi chicotind. La masa celor de la Ochi-De-Şoim, Cho Chang discuta cu însufleţire cu prietenii ei. La câteva locuri de Cho, Luna Lovegood îşi citea iar Zeflemistul. Î ntre timp, la masa Astropufilor, Ernie Macmillan era unul dintre puţinii care încă se mai uitau la profesoara Umbridge, însă avea ochii ca de sticlă şi Harry era convins că doar se prefăcea că asculta, încercând să se ridice la nivelul impus de noua insignă de Perfect care îi scânteia în piept.

Profesoara Umbridge nu părea să fi observat neliniştea publicului. Harry avea impresia că ar fi putut să izbucnească o revoltă în toată puterea cuvântului sub ochii ei, şi tot şi-ar fi urmat firul discursului. Totuşi, profesorii încă ascultau foarte atenţi, iar Hermione părea să soarbă fiecare cuvânt pe care îl spunea Umbridge, deşi, după expresia întipărită pe chip, nu erau deloc pe gustul ei.

— … pentru că unele schimbări vor fi în bine, în timp ce altele vor ajunge, în timp, să fie recunoscute ca erori ale raţiunii. Între timp, unele vechi obiceiuri vor fi menţinute, şi pe bună dreptate, în timp ce altele, demodate şi uzate, trebuie abandonate. Prin urmare, haideţi să facem un pas înainte, către o nouă eră a deschiderii, a eficienţei şi a responsabilităţii, să încercăm să păstrăm ceea ce trebuie păstrat, să perfecţionăm ceea ce trebuie perfecţionat şi să facem corecturi oriunde găsim practici care ar trebui interzise.

Se aşeză. Dumbledore aplaudă. Restul profesorilor îi urmară exemplul, deşi Harry observă că mai mulţi dintre ei bătură din palme doar o dată sau de două ori înainte să oprească. Li se alăturară câţiva elevi, însă majoritatea fuseseră luaţi prin surprindere de sfârşitul discursului, pentru că nu ascultaseră decât câteva cuvinte, şi, înainte să poată să aplaude cum trebuie, Dumbledore se ridică din nou.

— Vă mulţumesc mult, doamnă profesoară Umbridge, fost cât de se poate de edificator, zise el, făcând o mică plecăciune către ea. Acum, după cum spuneam, selecţionările vor avea loc…

— Da, curat edificator, spuse Hermione încet.

— Să nu-mi spui că ţi-a plăcut, zise Ron încet, întorcându-se spre Hermione cu un chip şocat. A fost cel mai plictisitor discurs pe care l-am auzit în viaţa mea, iar eu am crescut cu Percy.

— Am spus edificator, nu plăcut, zise Hermione. A explicat multe.

— Da? zise Harry surprins. Mie mi s-a părut că a cam bătut câmpii.

— Pe „câmpii ăia” erau ascunse nişte lucruri importante, spuse Hermione supărată.

— Zău? spuse Ron neatent.

— Ce zici de: „progresul de dragul progresului trebuie descurajat”? Ce zici de: „corecturi oriunde găsim practici care ar trebui interzise”?

— Păi, ce înseamnă asta? spuse Ron nerăbdător.

— Îţi spun eu ce înseamnă, zise Hermione printre dinţi. Înseamnă că Ministerul a început să-şi bage coada la Hogwarts.

Apoi în jurul lor se declanşă o veritabilă hărmălaie; era evident că Dumbledore tocmai încheiase, pentru că toată lumea era în picioare, gata să părăsească sala. Hermione se ridică brusc, părând tulburată.

— Ron, trebuie să le arătăm celor din primul an unde să se ducă!

— A, da, spuse Ron, care era clar că uitase. Hei — hei, voi de acolo! Piticilor!

— Ron!

— Păi, aşa arată, sunt mici…

— Ştiu, dar nu poţi să-i faci pitici! Cei din primul an! strigă Hermione pe un ton de comandant de-a lungul mesei. Pe aici, vă rog!

Un grup de elevi noi merseră timizi pe culoarul dintre mesele Cercetaşilor şi Astropufilor, încercând cu toţii din răsputeri să nu fie primii. Într-adevăr, arătau foarte mici; Harry era convins că el nu păruse atât de mic când sosise aici. Le zâmbi. Un băiat blond de lângă Euan Abercrombie păru îngrozit; îi dădu un cot lui Euan şi îi şopti ceva la ureche. Euan Abercrombie era la fel de speriat şi îi aruncă o privire înspăimântată lui Harry, care simţi cum i se prelinge zâmbetul de pe faţă, exact ca Sevamizeră.

— Ne vedem mai târziu, le spuse el încet lui Ron şi Hermione şi îşi croi drum către ieşirea din Marea Sală singur, făcând tot posibilul să ignore alte şoapte, alte priviri şi arătări cu degetul, în timp ce se strecură prin mulţimea din holul de intrare, după care urcă repede scara de marmură, o luă pe nişte scurtături ascunse şi se îndepărtă de cea mai mare parte a grupurilor.

Am fost un prost că nu m-am aşteptat la aşa ceva, îşi zise el supărat, în timp ce mergea pe holurile mult mai goale de la etaj. Sigur că toată lumea se holba la el; cu două luni în urmă, ieşise din labirintul Turnirului Trivrăjitor ţinând în braţe cadavrul unui coleg şi susţinând că îl văzuse pe Cap-de-Mort recăpătându-şi puterile. Semestrul trecut nu avusese timp să explice ce se întâmplase înainte să plece toţi acasă — chiar dacă se simţise în stare să spună întregii şcoli povestea detaliată a evenimentelor înfiorătoare care avuseseră loc în cimitir.

Harry ajunsese la capătul holului către camera de zi a Cercetaşilor şi se oprise în faţa portretului Doamnei Grase, înainte să-şi fi dat seama că nu ştia noua parolă.

— Ăă… zise el mohorât, uitându-se la Doamna Grasă care îşi netezi faldurile rochiei de satin roz şi îi întoarse privirea hotărâtă.

— Nu ştii parola, nu intri, spuse ea cu un aer superior.

— Harry, o ştiu eu! gâfâi cineva în spatele lui.

Se întoarse şi îl văzu pe Neville alergând spre el.

— Ghici ce e? De data asta chiar o să pot să o ţin minte, zise el şi-i vântură prin faţă micuţul cactus pipernicit pe care i-l arătase în tren. Mimbulus mimbletonia!