Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Este femeia aia, Umbridge!

— Cine? zise Hermione.

— A fost la audierea mea, lucrează pentru Fudge!

— Drăguţă canadiană, zise Ron, râzând batjocoritor.

— Lucrează pentru Fudge! repetă Hermione, încruntându-se. Atunci, ce Dumnezeu caută aici?

— Nu ştiu…

Hermione cercetă masa profesorilor, cu ochii întredeschişi.

— Nu, murmură ea, nu, nu are cum să…

Harry nu înţelese despre ce vorbea dar nu întrebă; atenţia îi fusese captată de profesoara Grubbly-Plank, care tocmai apăruse la masa profesorilor; îşi croi drum către capăt şi se aşeză pe locul care era al lui Hagrid. Asta însemna că cei din primul an trebuie să fi traversat lacul şi să fi ajuns la castel, şi într-adevăr, peste câteva clipe se deschiseră uşile Sălii de Intrare. Intră un şir lung de elevi din primul an care păreau speriaţi, conduşi de profesoara McGonagall, care aducea un taburet pe care era aşezată vechea pălărie de vrăjitor, foarte peticită şi ruptă aproape de marginea deşirată.

Zumzetul gălăgiei din Marea Sală amuţi. Elevii din primul an se înşirară în faţa mesei profesorilor, cu faţa către restul elevilor, şi profesoara McGonagall puse taburetul cu grijă în faţa lor, iar apoi se dădu la o parte.

Chipurile celor din anul întâi străluceau palide la lumina lumânărilor. Un băieţel aflat chiar în mijlocul rândului părea să tremure. Harry îşi aminti, pentru o clipă, cât de îngrozit fusese când stătuse el acolo, aşteptând testul necunoscut care urma să decidă în ce casă îi era locul.

Întreaga şcoală aştepta cu răsuflarea tăiată. Apoi ruptura din apropierea marginii pălăriei se deschise larg ca o gură şi Jobenul Magic începu să cânte:

Jobenul redeveni inert; izbucniră aplauzele, deşi, pentru prima oară de când îşi aducea aminte Harry, acestea erau însoţite de comentarii şi şoapte. În Marea Sală elevii schimbau impresii cu vecinii de la masă, iar Harry, aplaudând şi el alături de toţi ceilalţi, ştiu exact despre ce vorbeau.

— Anul ăsta a cam deviat de la ruta obişnuită, nu-i aşa? zise Ron, cu sprâncenele ridicate.

— Şi încă foarte mult, spuse Harry.

De obicei, Jobenul Magic se limita la descrierea diferitelor calităţi pe care le căuta fiecare dintre cele patru case de la Hogwarts şi a propriului rol în împărţirea lor. Harry nu îşi mai amintea să mai fi dat vreodată sfaturi şcolii.

— Oare a mai dat avertismente în trecut? zise Hermione, cu un aer puţin neliniştit.

— Sigur că da, spuse Nick Aproape-Făr'-de-Cap, părând în cunoştinţă de cauză şi aplecându-se spre ea prin Neville (Acesta tresări de durere; era foarte neplăcut să se aplece prin tine o fantomă). Jobenul simte că are o datorie de onoare să avertizeze şcoala din timp, ori de câte ori simte nevoia…

Însă profesoara McGonagall, care aştepta să citească lista cu numele celor din primul an, le aruncă elevilor care şuşoteau nişte priviri dogoritoare. Nick Aproape Făr-de-Cap duse un deget transparent la buze şi se ridică afectat, în timp ce bombănitul se termină subit. Cu o ultimă privire încruntată, care cercetă toate cele patru mese ale caselor, profesoara McGonagall îşi coborî ochii asupra foii lungi de pergament şi strigă primul nume.

— Abercrombie, Euan.

Băiatul îngrozit pe care îl observase Harry mai devreme se împletici în faţă şi îşi puse Jobenul pe cap; singurul lucru care îl împiedica să-i cadă până la umeri erau urechile sale foarte mari. Jobenul se gândi o clipă, apoi crăpătura din apropierea borului se deschise iar şi se auzi un cuvânt:

— Cercetaş!

Harry aplaudă cu putere, alături de restul casei Cercetaşilor, în timp ce Euan Abercrombie ajunse la masa lor şi se aşeză, arătând de parcă ar fi fost foarte mulţumit dacă ar fi intrat în pământ şi nu l-ar mai fi văzut nimeni niciodată.

Încet, lungul şir de elevi din primul an se rări. În pauzele dintre numele lor şi deciziile Jobenului Magic, Harry auzi cum stomacul lui Ron începe să ghiorăie tare. În sfârşit, „Zeller, Rose” fu repartizată la Astropufi, iar profesoara McGonagall ridică jobenul şi taburetul şi le duse de acolo, în timp ce profesorul Dumbledore se ridică de la masă.

Oricare ar fi fost resentimentele sale din ultimul timp în privinţa directorului, Harry era oarecum liniştit văzându-i pe Dumbledore în faţa lor. Între absenţa lui Hagrid şi prezenţa acelor cai ca nişte dragoni, avusese impresia că întoarcerea sa la Hogwarts, atât de aşteptată, era plină de surprize neaşteptate, asemenea sunetelor neplăcute dintr-un cântec cunoscut. Însă cel puţin un lucru fu respectat: directorul lor se ridică pentru a-i saluta pe toţi, înainte de festinul care preceda începerea semestrului.