Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Îl bătu prieteneşte pe braţ. Harry simţi dintr-odată un gol în stomac, dar apoi Ginny plecă să îşi ia încă o Berezero. Şmecherilă merse după ea, fără să-şi dezlipească ochii galbeni de pe Arnold.

Harry se întoarse cu spatele la Ron, care nu părea că avea să iasă la suprafaţă prea repede, chiar la timp pentru a vedea gaura portretului închizându-se. Cu o strângere de inimă, lui Harry i se păru că vede o claie de păr castaniu dispărând în gaură.

Ţâşni înainte, evitând-o din nou pe Romilda Vane, şi deschise într-o parte portretul doamnei grase. Holul de dincolo de portret părea pustiu.

— Hermione?

O găsi în prima clasă liberă în care intră. Stătea pe catedră, singură, cu nişte păsări galbene care ciripeau zburând în jurul capului ei. Era evident că tocmai le crease. Harry nu putu să nu fie impresionat de talentul lui Hermione într-un moment ca acesta.

— A, bună, Harry, zise ea cu o voce nesigură. Doar exersam.

— Da… sunt… ăă… de excepţie… răspunse Harry.

Nu avea idee ce să-i spună. Tot ce spera era ca Hermione să nu-l fi observat pe Ron şi să fi plecat din camera de zi pentru că petrecerea era puţin prea zgomotoasă, dar chiar atunci ea zise cu o voce neobişnuit de ascuţită:

— Ron pare să se distreze de minune.

— Ăă… serios? spuse Harry.

— Nu te face că nu l-ai văzut, zise Hermione. Nu poţi să spui că încerca să fie discret, nu-i…

Uşa din spatele lor se deschise la perete. Harry fu îngrozit să-l vadă pe Ron râzând şi trăgând-o de mână pe Lavender.

— A, zise el, oprindu-se brusc când îi văzu pe Harry şi Hermione.

— Hopa! spuse Lavender şi ieşi din cameră, chicotind.

Uşa se închise singură după ea.

Se lăsă o tăcere înăbuşitoare, parcă palpabilă. Hermione se uită cu ochii mari la Ron, care refuză s-o privească, dar zise stingherit şi în acelaşi timp bravând:

— Bună, Harry! Chiar mă întrebam pe unde eşti!

Hermione se dădu jos de pe catedră. Micul stol de păsări aurii zbură în continuare în jurul capului ei, ciripind şi făcând-o să semene cu macheta stranie şi penată a unui sistem solar.

— N-ar trebui s-o laşi pe Lavender să aştepte pe hol, zise ea cu o voce joasă. O să se întrebe pe unde eşti.

Merse foarte încet spre uşă, perfect dreaptă. Harry îi aruncă o privire lui Ron, care părea uşurat că nu se petrecuse nimic mai grav.

— Oppugno! se auzi un strigăt din prag.

Harry se întoarse imediat şi o văzu pe Hermione îndreptându-şi bagheta către Ron, cu o expresie neîndurătoare pe chip. Micuţul stol de păsări zbură ca o ploaie de gloanţe mari şi aurii spre Ron, care scoase un ţipăt şi îşi acoperi faţa cu mâinile. Dar păsările îl atacară, ciupindu-l şi zgâriindu-i fiecare centimetru de piele descoperită.

— Fălesămălasenpace! strigă el, dar Hermione îi aruncă furioasă o ultimă privire răzbunătoare, deschise uşa cu putere şi dispăru.

Harry avu impresia că aude nişte suspine înainte ca uşa să se trântească la loc.

Zăpada era viscolită din nou în ferestrele acoperite cu chiciură, iar Crăciunul se apropia cu paşi repezi. Ca de obicei, Hagrid adusese deja de unul singur cei doisprezece brazi de Crăciun pentru Marea Sală; în jurul balustradelor scărilor fuseseră răsucite ghirlande de ilice şi beteală; lumânări care nu se scurtau luminau din interiorul coifurilor armurilor, iar pe holuri fuseseră agăţate buchete mari de vâsc la intervale fixe. Exista o tendinţă ca grupuri mari de fete să se strângă sub buchetele de vâsc de fiecare dată când trecea Harry pe acolo, provocând blocaje pe holuri; însă, din fericire, datorită numeroaselor hoinăreli nocturne, Harry ajunsese să cunoască deosebit de bine culoarele secrete din castel, aşa că nu-i era greu ca în pauze să circule pe coridoarele unde nu erau bucheţele de vâsc.

Ron, care altădată ar fi fost mai degrabă gelos decât amuzat de nevoia de a urma aceste rute ocolite, râdea în hohote de această situaţie. Deşi Harry îl prefera de o mie de ori pe Ron cel vesel şi glumeţ din prezent în locul băiatului posac şi agresiv pe care trebuise să-l suporte pe parcursul ultimelor câteva săptămâni, varianta îmbunătăţită a lui Ron cerea anumite sacrificii. În primul rând, Harry trebuia să îndure prezenţa aproape nelipsită a lui Lavender Brown, care părea să considere că orice clipă în care nu se săruta cu Ron era o clipă pierdută; în al doilea rând, Harry se trezise din nou prietenul cel mai bun al unor oameni care dădeau impresia că nu voiau să-şi mai vorbească niciodată.

Ron, care avea urmele atacului păsărilor lui Hermione pe mâini şi pe antebraţe, adoptase o atitudine defensivă şi ranchiunoasă.

— Nu are nici un motiv să se plângă, îi spuse el lui Harry. S-a sărutat cu Krum. Ei bine am găsit şi eu pe cineva care vrea să mă sărute. Ştii ceva, trăim într-o ţară liberă. N-am greşit cu nimic.

Harry nu răspunse, pretinzând că era absorbit de cartea pe care se presupunea că trebuiau să o citească înaintea cursului de Farmece din dimineaţa următoare (Căutarea chintesenţei). Fiind hotărât să rămână prieten şi cu Ron şi cu Hermione, petrecea mult timp tăcând.

— Nu i-am promis niciodată nimic lui Hermione, bolborosi Ron. Adică, mă rog, voiam să merg cu ea la petrecerea de Crăciun a lui Slughorn, dar nu mi-a spus niciodată… doar ca prieteni… eu nu depind de nimeni…

Harry dădu o pagină din Chintesenţă, fiind conştient că Ron se uita la el. Vocea lui Ron se stinse, abia dacă se auzea ce mormăia din cauza focului care sfârâia, deşi lui Harry i se păru că desluşeşte din nou cuvintele „Krum” şi „nici un motiv să se plângă”.

Hermione avea atât de multe cursuri, încât Harry nu putea să vorbească pe-ndelete cu ea decât seara, când Ron era oricum încolăcit în jurul lui Lavender şi nu era atent la ce făceau ceilalţi. Hermione refuza să stea în camera de zi când era Ron acolo, aşa că Harry se întâlnea de obicei cu ea la bibliotecă, asta însemnând că discutau mereu în şoaptă.

— Are tot dreptul să se sărute cu cine vrea, spuse Hermione, în timp ce Madam Pince, bibliotecara, se strecura pe lângă rafturile din spatele lor. Sinceră să fiu, puţin îmi pasă.

Ridică pana şi puse un punct pe „i” atât de apăsat, încât găuri foaia de pergament. Harry nu zise nimic. Credea că avea să îşi piardă vocea în scurt timp din cauză că ajunsese să o folosească atât de rar. Se aplecă ceva mai mult peste Realizarea Poţiunilor Avansate şi îşi luă în continuare notiţe despre elixirele eterne, întrerupându-se din când în când pentru a descifra notele folositoare pe care prinţul le adăugase textului lui Libatius Borage.

— Apropo, zise Hermione după câteva clipe, trebuie să ai mare grijă.

— Hermione, ţi-o spun pentru ultima dată, şopti Harry puţin răguşit după ce tăcuse trei sferturi de oră, n-o să dau înapoi manualul acesta. Am învăţat mai multe de la prinţ decât de la Plesneală şi Slughorn la…

— Nu mă refer la aşa-zisul tău prinţ, spuse Hermione, uitându-se cruciş la cartea lui de parcă tocmai i-ar fi vorbit urât, mă refer la ceva ce s-a întâmplat mai devreme. M-am dus la baia fetelor chiar înainte să vin aici şi am dat peste vreo douăsprezece fete, printre care şi Romilda Vane, care încercau să decidă cum să te facă să bei o poţiune de dragoste fără să ştii. Toate speră să te facă să le inviţi la petrecerea lui Slughorn, se pare că au cumpărat poţiuni de dragoste de la Fred şi George şi mă tem că funcţionează.