Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Harry se bucură să audă bufnitura care însemna că balonul-ghiulea îşi atinsese ţinta.

Se părea că Cercetaşii erau într-o formă de zile mari. Înscriseră gol după gol, iar la celălalt capăt al terenului Ron apăra loviturile, părând relaxat. Acum chiar zâmbea şi când mulţimea aclamă o paradă deosebit de iscusită şi începu să cânte cunoscutul refren „Weasley e al nostru rege”, Ron mimă că-i dirija de pe coada de mătură.

— I se pare că a dat lovitura azi, nu-i aşa? zise o voce răutăcioasă şi Harry aproape că fu dat jos de pe mătură când Harper se izbi dinadins de el cu putere. Amicul tău trădător de sânge…

Madam Hooch stătea cu spatele la ei şi, deşi Cercetaşii protestară supăraţi, Harper era deja departe când ea se întoarse. Harry goni după el, hotărât să-l lovească şi el la rândul lui.

— Şi cred că Harper a văzut hoţoaica! zise Zacharias Smith în megafon. Într-adevăr, a văzut ceva ce i-a scăpat lui Potter!

Smith chiar era un idiot şi jumătate, îşi zise Harry. Cum de nu observase că-l lovise Harper? Dar în clipa următoare i se puse un nod în stomac. Smith avea dreptate, iar el se înşelase: Harper nu ţâşnise în sus din întâmplare; zărise ceva ce-i scăpase lui Harry: hoţoaica zbura iute ca săgeata mult deasupra lor, scânteind pe fundalul cerului senin.

Harry acceleră; vântul îi vâjâia în urechi, aşa încât nu mai auzi nimic din ce spunea Smith şi nici zumzetul mulţimii, dar Harper era în continuare în faţa lui şi Cercetaşii aveau un avantaj de doar o sută de puncte; dacă Harper avea să ajungă primul la ea, însemna că Cercetaşii urmau să piardă. Harper era acum la un metru şi ceva de ea, cu mâna întinsă.

— Hei, Harper! strigă Harry cu disperare. Cu cât te-a plătit Reacredinţă ca să joci în locul lui?

Nu se ştie de ce-o spusese, dar Harper nu reuşi să apuce hoţoaica din prima şi nu o ţinu bine, lăsând-o să-i scape printre degete şi zburând chiar pe lângă ea. Harry se întinse după mingiuţa înaripată şi o prinse.

— DA! strigă Harry, întorcându-se şi gonind către sol, ţinând sus hoţoaica.

Când mulţimea îşi dădu seama ce se petrecuse, se auzi un potop de strigăte care aproape că acoperi fluierul care anunţă sfârşitul meciului.

— Ginny, unde te duci? strigă Harry, care se trezise imobilizat într-o îmbrăţişare la un loc cu ceilalţi membri ai echipei în văzduh, dar Ginny goni direct pe lângă ei până când se izbi de podiumul comentatorului cu o bufnitură asurzitoare. Mulţimea ţipă şi râse, iar echipa Cercetaşilor ateriză lângă grămada de scânduri sub care Zacharias începuse să dea semne de viaţă. Harry o auzi pe Ginny spunându-i veselă profesoarei McGonagall, care era supărată:

— Îmi pare rău, doamnă profesoară, am uitat să frânez.

Râzând, Harry se desprinse din mijlocul celorlalţi coechipieri şi o îmbrăţişă pe Ginny, dându-i însă drumul foarte repede. Evită s-o privească în ochi, bătându-l în schimb pe umăr pe Ron, care aclama şi el, pe când cei din echipa Cercetaşilor părăseau terenul braţ la braţ, dând uitării toate neînţelegerile, lovind aerul cu pumnii şi făcându-le cu mâna suporterilor.

În vestiar era o atmosferă triumfătoare.

— Seamus zicea că se dă o petrecere în camera de zi! strigă Dean pe un ton exuberant. Să mergem, Ginny, Demelza!

Ron şi Harry rămaseră singuri în vestiar. Tocmai erau pe cale să plece când intră Hermione. Răsucea fularul cu însemnele Cercetaşilor şi părea supărată dar hotărâtă.

— Harry, aş vrea să vorbesc ceva cu tine, zise ea şi trase aer în piept. Nu ar fi trebuit să fi făcut asta. Ai auzit ce a zis Slughorn, este împotriva legii.

— Şi ce ai de gând, să ne pârăşti? întrebă Ron.

— Despre ce vorbiţi? întrebă Harry, agăţându-şi roba şi întorcându-se cu spatele la ei pentru a-şi ascunde zâmbetul.

— Ştii foarte bine despre ce vorbim! spuse Hermione pe un ton sfredelitor. I-ai pus ceva în băutură lui Ron la micul dejun! Felix Felicis!

— Ba nu, zise Harry, întorcându-se cu faţa spre ei.

— Ba da, Harry, şi din cauza asta a mers totul bine, au lipsit jucători de la Viperini şi Ron a apărat toate loviturile!

— Nu i l-am pus în băutură! spuse Harry zâmbind larg.

Băgă mâna în buzunarul interior al hainei şi scoase sticluţa pe care o văzuse Hermione la el în dimineaţa aceea. Era plină cu o poţiune aurie şi dopul era încă sigilat cu ceară.

— Am vrut ca Ron să creadă că am făcut-o, aşa că m-am prefăcut când ştiam că aveai să mă vezi.

Se uită la Ron.

— Ai apărat toate loviturile pentru că te-ai simţit norocos. Tu ai făcut totul.

Puse poţiunea la loc în buzunar.

— Chiar nu mi-ai pus nimic în sucul de dovleac? zise Ron uluit. Dar am fost în formă… şi Vaisey nu a putut să joace… Sigur nu mi-ai dat să beau o poţiune norocoasă?

Harry clătină din cap. Ron rămase cu gura căscată pentru o clipă, iar apoi se întoarse supărat spre Hermione, imitându-i vocea:

— I-ai pus Felix Felicis în suc lui Ron azi dimineaţă şi din cauza asta a apărat toate loviturile! Poftim! Pot să salvez goluri şi fără ajutorul altora, Hermione!

— Dar n-am zis că nu poţi… Ron, şi tu ai crezut că ţi-a pus ceva în băutură!

Dar Ron trecuse deja pe lângă ea cu paşi mari şi ieşise pe uşă ţinându-şi coada de mătură pe umăr.

— Ăă… zise Harry când se lăsă dintr-odată tăcerea, căci nu se aşteptase ca planul său să aibă acest efect. Ce zici… mergem la petrecere?

— Du-te tu! spuse Hermione, abţinându-se să nu plângă. În momentul de faţă sunt sătulă până peste cap de Ron, nu înţeleg cu ce-am greşit.

Şi ieşi şi ea furtunos din vestiar.

Harry se întoarse fără să se grăbească înapoi spre castel, prin mulţime. Mulţi îl strigară, felicitându-l, însă el era foarte dezamăgit; fusese convins că, dacă Ron avea să câştige meciul, el şi Hermione aveau să redevină imediat prieteni. Nu îşi dădea seama cum ar fi putut să-i explice lui Hermione că Ron era supărat pe ea pentru că-l sărutase pe Viktor Krum, dat fiind că motivul supărării avusese loc cu atât de mult timp în urmă.

Harry nu o văzu pe Hermione la petrecerea Cercetaşilor, care era în toi când sosi el. Venirea lui fu întâmpinată cu un nou val de urale şi aplauze şi cât de curând Harry fu înconjurat de o mare de oameni care îl felicitau. Lui Harry îi luă destul de mult să încerce să-l găsească pe Ron, fiind încolţit de fraţii Creevey, care voiau să le povestească meciul secundă cu secundă, şi apoi fu înconjurat de un grup mare de fete care râdeau până şi la cele mai anoste replici ale sale, bătând neîncetat din gene. În cele din urmă reuşi să scape din ghearele Romildei Vane, care-i dădea de înţeles că voia să meargă cu el la petrecerea de Crăciun a lui Slughorn. În timp ce îşi croia drum către masa pe care era băutura, intră direct în Ginny, care îl avea pe umăr pe Arnold, Pigmeul Pufos, în timp ce Şmecherilă mieună plin de speranţă la picioarele ei.

— Îl cauţi pe Ron? întrebă ea, zâmbind atotştiutoare. E acolo, ipocritul nemernic.

Harry se uită în colţul spre care arăta Ginny. Acolo, în văzul tuturor, era Ron, care era atât de încolăcit în jurul lui Lavender Brown încât era greu să-ţi dai seama care erau mâinile unuia şi care ale celuilalt.

— Parcă ar fi gata s-o înghită cu totul, nu-i aşa? zise Ginny pe un ton calm. Dar presupun că trebuie să-şi cizeleze metodele într-un fel sau în altul. Ai jucat bine, Harry.