Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Restul cursului trecu fără să se mai vorbească despre petrecerea lui Slughorn. Deşi Harry îşi urmări cu mai mare atenţie prietenii pe parcursul următoarelor câteva zile, nu observă nici o schimbare la Ron şi Hermione, în afara faptului că erau ceva mai politicoşi unul cu altul decât de obicei. Harry bănuia că trebuia să aştepte să vadă ce avea să se întâmple sub influenţa Beriizero în biroul slab luminat al lui Slughorn la petrecerea din seara cu pricina. Însă între timp avea treburi mai presante.

Katie Bell era încă la spitalul Sf. Mungo, fără să existe şanse să fie externată, ceea ce însemna că promiţătoarea echipă a Cercetaşilor, pe care Harry o antrenase cu atâta devotament încă din septembrie, avea un înaintaş lipsă. Amânase mereu să o înlocuiască pe Katie, sperând că fata avea să se întoarcă, dar meciul de deschidere împotriva Viperinilor urma să se desfăşoare cât de curând şi Harry fu nevoit să accepte că ea nu avea să revină la timp pentru a juca.

Harry nu credea că putea să mai suporte încă un trial pentru toată casa. Îl încolţi într-o zi pe Dean Thomas, după un curs de Transfigurare, având un gol în stomac care nu avea nici o legătură cu vâjthaţul. Majoritatea colegilor plecaseră deja, cu toate că mai rămăseseră câteva păsări galbene care zburau prin cameră ciripind, fiind toate opera lui Hermione; nimeni altcineva nu reuşise să creeze nici măcar o pană.

— Mai eşti interesat să joci ca înaintaş?

— Poftim? Da, sigur că da! zise Dean entuziasmat.

Harry îl văzu pe Seamus Finnigan peste umărul lui Dean, aruncându-şi morocănos cărţile în ghiozdan. Unul dintre motivele pentru care Harry ar fi preferat să nu-l roage pe Dean să joace era că ştia că asta nu avea să-i pice bine lui Seamus. Pe de altă parte, trebuia să facă ce era mai bine pentru echipă, iar Dean zburase mai repede decât Seamus când se ţinuse trialul.

— Păi atunci, bun venit în echipă, zise Harry. Avem antrenament astă-seară Ia şapte.

— În ordine, spuse Dean. Ne vedem atunci, Harry! Fir-aş să fiu, abia aştept să-i spun lui Ginny!

Ieşi în fugă din sală, lăsându-i singuri pe Harry şi pe Seamus. Atmosfera era şi aşa destul încordată când unul dintre canarii lui Hermione zbură pe deasupra lor, găinăţându-se în capul lui Seamus.

Seamus nu era singurul nemulţumit de cel ales s-o înlocuiască pe Katie. În camera de zi, toată lumea şuşotea din cauza faptului că Harry avea în echipă doi colegi de clasă. Harry îndurase bârfe şi mai dure decât aceasta pe parcursul anilor trecuţi de şcoală şi nu-l deranja foarte tare, dar avea un motiv în plus pentru a câştiga următorul meci împotriva Viperinilor. Ştia că dacă ar fi câştigat Cercetaşii, toţi aveau ar fi uitat că îl criticaseră, jurând că ştiuseră mereu ce echipă grozavă aveau. Dacă pierdeau… ei bine, îşi zise Harry strâmbându-se, îndurase el bârfe şi mai dure.

Nu avu nici un motiv să regrete că îl alesese pe Dean după ce-l văzuse zburând în seara aceea; se sincroniza bine cu Ginny şi Demelza. Prinzătorii, Peakes şi Coote, jucau şi ei din ce în ce mai bine. Singura problemă era Ron.

Harry ştiuse de la bun început că Ron era un jucător inconsecvent, care se lăsa pradă emoţiilor şi nu avea încredere în el; din nefericire, se părea că meciul de deschidere îi redeşteptase sentimentul de nesiguranţă. După ce încasă şase goluri, marcate în cea mai mare parte de Ginny, adoptă o tehnică din ce în ce mai haotică, ajungând chiar să-i dea un pumn în gură Demelzei Robins când aceasta trecu pe lângă el.

— A fost un accident, iartă-mă, Demelza, îmi pare tare rău! strigă Ron după ea, în timp ce fata cobora pe pământ zburând în zigzag, plină de sânge. Eu doar am…

— Intrat în panică, spuse Ginny furioasă, aterizând lângă Demelza şi cercetându-i buza spartă. Ron, eşti un idiot şi jumătate, uită-te şi tu ce i-ai făcut!

— Pot să fac ceva să-i treacă, zise Harry, aterizând lângă cele două fete.

Îşi îndreptă bagheta către gura Demelzei şi zise: „Episkey”.

— Şi Ginny, nu-l mai fă idiot pe Ron, nu eşti tu căpitanul acestei echipe…

— Păi, tu păreai prea ocupat ca să-l faci idiot şi m-am gândit că era cazul s-o facă cineva…

Harry se strădui să nu râdă.

— Ridicaţi-vă de la sol, hai.

Până la urmă fu unul dintre cele mai groaznice antrenamente de la începutul semestrului, deşi Harry nu consideră că era momentul potrivit să fie sincer, având în vedere că data meciului era atât de apropiată.

— A fost bine, Viperinii n-au nici o şansă în faţa noastră, spuse el, încurajându-i.

Înaintaşii şi prinzătorii ieşiră din vestiar părând destul de mulţumiţi de ei înşişi.

— Am jucat ca o cizmă plină ochi cu baligă de dragon, spuse Ron cu o voce pierdută după ce se închise uşa în urma lui Ginny.

— Ba nu, spuse Harry pe un ton hotărât. Eşti cel mai bun portar dintre cei care s-au prezentat, Ron. Singura ta problemă sunt emoţiile.

Harry avu această atitudine încurajatoare pe tot drumul până la castel, iar când ajunseră la etajul doi Ron părea mult mai vesel decât înainte. Cu toate acestea, în clipa în care Harry trase la o parte tapiseria dincolo de care se găsea o scurtătură către Turnul Cercetaşilor, el şi Ron dădură peste Dean şi Ginny, care erau îmbrăţişaţi, sărutându-se cu patimă, de parcă ar fi fost lipiţi unul de altul.

Harry se simţi ca şi cum în pieptul lui ar fi prins viaţă o creatură mare, cu solzi care se zbătea în el, sângele începu să-i fiarbă în vine, urcându-i-se la cap şi împiedicându-l să gândească limpede. Orice altă idee fu înlocuită de dorinţa mistuitoare de a-l transforma pe Dean într-o tartă. Împotrivindu-se acestui acces subit de nebunie, auzi vocea lui Ron, parcă de la mare depărtare.

— Hei!

Dean şi Ginny se despărţiră şi se uitară în jur.

— Ce e? spuse Ginny.

— Nu vreau să-mi văd sora sărutându-se în public!

— Nu ne vedea nimeni până să-ţi bagi tu nasul în treburile noastre! zise Ginny.

Dean părea jenat. Îi zâmbi nesigur lui Harry, care nu-i întoarse surâsul, pentru că monstrul care tocmai prinsese viaţă în pieptul lui cerea mânios ca Dean să fie dat afară din echipă imediat.

— Ăă… Ginny, hai să ne întoarcem în camera de zi, spuse Dean.

— Du-te tu! zise Ginny. Eu vreau să schimb o vorbă cu dragul meu frăţior.

Dean plecă, părând să nu regrete că-i lăsa singuri.

— În ordine, spuse Ginny, dându-şi pe spate părul lung şi roşcat şi uitându-se la Ron. Hai să lămurim lucrurile o dată pentru totdeauna. Ron, nu e treaba ta cine este prietenul meu şi ce fac cu el.

— Ba da! zise Ron, la fel de mânios ca ea. Crezi că vreau ca lumea să spună că sora mea e…

— Ce să fie? strigă Ginny, scoţându-şi bagheta. Ce vrei să spui, Ron?

— Nu vrea să spună nimic, Ginny, zise Harry mecanic, deşi monstrul răcnea, fiind de aceeaşi părere cu Ron.

— O, ba da! îi zise ea supărată lui Harry. Doar pentru că el nu s-a sărutat cu nimeni, fiindcă de fapt cel mai bun sărut din viaţa lui l-a primit de la mătuşa Muriel…

— Taci! ţipă Ron, făcându-se acum roşu cărămiziu.

— Visezi! strigă Ginny, pierzându-şi cumpătul. Te-am văzut cum te porţi cu Flegmă, speri că o să te sărute pe obraz de fiecare dată când o vezi, e penibil! Dacă ai avea şi tu o prietenă cu care să te săruţi, nu te-ar mai deranja atât de tare când o fac toţi ceilalţi!

Ron îşi scosese şi el bagheta; Harry se interpuse repede între cei doi.