Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Stai cuminte să-ţi repar nasul.

Lui Harry nu i se păru că era o idee tocmai bună; se gândise să se ducă la doamna Pomfrey, matroana, în care avea ceva mai multă încredere când venea vorba de vrăji de vindecare, dar i se păru că ar fi fost nepoliticos să-i spună asta lui Tonks, aşa că rămase perfect nemişcat şi închise ochii.

— Episkey, zise Tonks.

Harry îşi simţi nasul foarte fierbinte şi apoi foarte rece. Ridică mâna şi îl pipăi cu precauţie. Părea să fi fost reparat.

— Mulţumesc mult!

— Pune-ţi Pelerina la loc, ca să mergem spre şcoală, spuse Tonks, tot fără să zâmbească.

Îşi flutură bagheta când Harry îşi aruncă Pelerina peste el şi un animal imens argintiu, cu patru picioare, ţâşni din vârful baghetei şi goni în noapte.

— Ala a fost un Patronus? întrebă Harry, care îl mai văzuse pe Dumbledore trimiţând astfel de mesaje.

— Da. Trimit vorbă la castel că eşti cu mine, ca să nu se îngrijoreze. Să mergem, nu trebuie să zăbovim.

Cei doi porniră spre drumul care ducea către şcoală.

— Cum m-ai găsit?

— Am observat că nu coborâseşi din tren şi ştiam că aveai Pelerina asta. M-am gândit că voiai să te ascunzi. Când am văzut jaluzelele trase în compartimentul ăla, m-am gândit să arunc un ochi acolo.

— Dar cum de erai aici, la gară? întrebă Harry.

— Acum stau în Hogsmeade. O măsură de siguranţă în plus pentru şcoală, zise Tonks.

— Eşti singură sau mai sunt şi…?

— Da, mai sunt şi Proudfoot, Savage şi Dawlish.

— Dawlish, Aurorul pe care l-a atacat Dumbledore anul trecut?

— Chiar el.

Merseră târşâindu-şi picioarele pe drumul întunecat şi gol, pe lângă urmele proaspete lăsate de roţile trăsurilor. Harry se uită pieziş la Tonks de sub Pelerină. Anul trecut fusese curioasă (atât de curioasă, încât uneori păruse chiar sufocantă), glumeaţă şi tot timpul cu zâmbetul pe buze. Acum părea mai matură, mult mai serioasă şi mai preocupată. Oare toate aceste schimbări se datorau incidentului de la minister? Harry se gândi stingherit că Hermione i-ar fi sugerat să o consoleze pe Tonks în privinţa lui Sirius, să-i spună că nu avea nici o vină în ce se întâmplase, dar nu fu în stare să o facă. Nu o învinovăţea deloc pentru moartea lui Sirius, nu era cu nimic mai responsabilă pentru asta decât oricine altcineva (în orice caz, mai puţin responsabilă decât el însuşi), dar nu-i plăcea să vorbească despre Sirius când putea să evite lucrul acesta. Aşa că îşi continuară drumul, în tăcere, prin aerul rece al nopţii, pelerina lungă a lui Tonks foşnind catifelat pe pământ în urma lor.

Până atunci, Harry mersese la castel numai cu trăsura şi nu îşi dăduse seama cât de departe era Hogwarts faţă de gara din Hogsmeade. Fu deosebit de uşurat când văzu în sfârşit stâlpii înalţi, care încadrau porţile duble, având fiecare doi mistreţi înaripaţi în vârf. Lui Harry îi era frig şi foame şi era dornic să se despartă de această nouă Tonks, care era mereu posomorâtă. Dar când încercă să deschidă porţile, descoperi că erau ferecate cu nişte lanţuri.

— Alohomora! zise el încrezător, îndreptându-şi bagheta către lacăt, fără să se întâmple ceva.

— Nu funcţionează asupra porţilor, spuse Tonks. Le-a vrăjit însuşi Dumbledore.

Harry se uită în jur.

— Aş putea să sar zidul, sugeră el.

— Ba nu, spuse Tonks pe un ton categoric. Sunt puse blesteme antiintruşi pe toate zidurile. Măsurile de siguranţă au fost sporite de zeci de ori în timpul verii.

— Atunci, zise Harry, începând să-l deranjeze faptul că Tonks nu prea voia să-l ajute, bănuiesc că o să dorm aici şi o să aştept până mâine dimineaţă.

— Vine cineva după tine, spuse Tonks. Uite.

Lumina unui felinar tremura în depărtare, în faţa castelului. Harry fu atât de bucuros să o vadă, încât se gândi că ar fi putut să îndure chiar şi mustrările lui Filch pentru că întârziase şi să-l asculte declarând cu vocea lui răguşită că toţi elevii ar fi mai punctuali dacă li s-ar bate cuie în degete când întârziau. Abia când lumina galbenă ajunse la treizeci de metri de ei, iar Harry îşi dădu jos Pelerina Invizibilă ca să poată fi văzut; recunoscu cu un sentiment de ură profundă nasul coroiat şi părul lung, negru şi slinos al lui Severus Plesneală.

— Ca să vezi, zise acesta batjocoritor, scoţându-şi bagheta şi atingând o dată lacătul, astfel încât lanţurile se dădură la o parte şi poarta se deschise scârţâind. Drăguţ din partea ta că te-ai hotărât să-ţi faci apariţia, Potter, deşi e limpede că ai considerat că roba de şcoală nu se potriveşte cu personalitatea ta.

— Nu m-am putut schimba, nu am avut cufărul… începu Harry, dar Plesneală îl întrerupse tăios.

— Nu trebuie să mai aştepţi, Nymphadora. Potter este… în… în siguranţă cu mine.

— Mesajul îi era destinat lui Hagrid, spuse Tonks, încruntându-se.

— Hagrid a întârziat la masa festivă de la începutul semestrului, la fel ca Potter, aici de faţă, aşa că am preluat eu mesajul în locul lui. În plus, zise Plesneală, dându-se înapoi pentru a-i face loc lui Harry să treacă, mi se pare interesant noul tău Patronus.

Plesneală îi închise poarta în nas cu un zgomot metalic puternic şi atinse din nou lanţul cu bagheta, făcându-le să se încolăcească la loc.

— Cred că cel pe care îl aveai înainte era mai bun, spuse Plesneală, cu o notă evidentă de răutate în glas. Ăsta nou pare destul de fragil.

Plesneală mişcă puţin felinarul şi Harry văzu preţ de o clipă o expresie de şoc şi furie pe chipul lui Tonks. Apoi aceasta dispăru din nou în întuneric.

— Noapte bună! îi strigă Harry peste umăr, îndreptându-se către castel cu Plesneală. Mulţumesc pentru… tot.

— Pe curând, Harry.

Plesneală tăcu timp de câteva minute. Harry avea impresia că emana nişte valuri atât de puternice de ură, încât nu-i venea să creadă că Plesneală nu le simţea pârjolindu-l. Îl detestase din prima clipă când îl cunoscuse, dar elementul care eliminase orice posibilitate ca Harry să-l ierte vreodată fusese modul în care se purtase Plesneală cu Sirius. Indiferent de ce zicea Dumbledore, Harry avusese timp să cântărească totul pe timpul verii şi ajunsese la concluzia că remarcile răutăcioase ale lui Plesneală faţă de Sirius, care îl acuzase că se ascundea într-un loc sigur, în timp ce ceilalţi membri ai Ordinului Phoenix se luptau cu Cap-de-Mort, avuseseră, probabil, un rol important în decizia lui Sirius de a se duce într-un suflet la minister în noaptea când murise. Harry se agăţă de această idee, pentru că îi permitea să dea vina pe Plesneală, ceea ce îl mulţumea într-o anumită măsură, şi pentru că ştia că, dacă exista cineva care nu regreta moartea lui Sirius, acesta era bărbatul care mergea acum cu el în noapte.

— Cincizeci de puncte pierdute de Cercetaşi pentru întârziere, aş zice, spuse Plesneală. A, stai puţin, şi încă douăzeci pentru că porţi haine Încuiate. Ştii, nu cred că a mai fost vreo casă care să piardă atâtea puncte atât de repede după începerea semestrului; nici nu s-a ajuns la desert. Poate c-ai doborât un record, Potter.

Mânia şi ura care dospeau în Harry părură să atingă cote maxime, dar ar fi preferat de o mie de ori să fi rămas imobilizat în tren până la Londra decât să-i spună lui Plesneală de ce întârziase.

— Presupun că ai vrut să-ţi faci o intrare de pomină, nu? continuă Plesneală. Şi cum nu aveai o maşină zburătoare la îndemână, ai ales să dai navală în Marea Sală în miezul mesei festive, ca să dai o notă de dramatism.