Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Harry păstră tăcerea în continuare, deşi simţea că avea să-i explodeze pieptul. Ştia că acesta era motivul pentru care venise să-l ia Plesneală: cele câteva minute în care putea să-l sâcâie şi să-l chinuie pe Harry fără să mai fie altcineva de faţă.

În sfârşit, ajunseră la treptele din faţa castelului, iar când se deschiseră uşile mari de stejar către holul de la intrare, fură întâmpinaţi de un zumzet de voci, râsete şi clinchet de tacâmuri de dincolo de uşile deschise care dădeau spre Marea Sală. Lui Harry îi trecu prin minte să îşi pună repede Pelerina Invizibilă şi astfel să se aşeze neobservat la masa lungă a Cercetaşilor (care se nimerea să fie cea mai îndepărtată de holul de la intrare).

Însă Plesneală zise, de parcă i-ar fi citit gândurile:

— Fără Pelerină. O să intri şi o să te vadă toată lumea, sunt sigur că asta ţi-ai dorit de la bun început.

Harry se întoarse pe călcâie şi intră direct pe uşile deschise cu paşi mari, fiind în stare să facă orice ca să scape de Plesneală. Marea Sală, cu cele patru mese lungi ale caselor şi cu masa profesorilor din capăt, era împodobită ca de obicei cu lumânări plutitoare care făceau farfuriile să sclipească şi să strălucească. Însă Harry nu distinse nimic din mulţimea de luminiţe din jur, mergând atât de repede, încât trecuse deja de masa Astropufilor înainte să fi apucat să se holbeze cineva la el, iar când începură să se ridice ca să-l vadă mai bine, îi zări pe Ron şi Hermione, grăbi pasul de-a lungul băncilor şi îşi făcu loc între ei la masă.

— Unde ai… Fir-aş al naibii, ce-ai păţit la faţă? spuse Ron, uitându-se la el cu ochii cât cepele, la fel ca şi toţi ceilalţi din apropiere.

— De ce, ce nu e în regulă? zise Harry, înşfăcând o lingură şi încercând să-şi desluşească reflecţia distorsionată.

— Eşti plin de sânge! spuse Hermione. Stai aşa…

Hermione ridică bagheta şi zise: „Tergeo!” curăţând sângele uscat.

— Mersi, spuse Harry, ducându-şi mâna la faţa, care acum era curată. Cum îmi arată nasul?

— Normal, zise Hermione îngrijorată. De ce, ar trebui să arate altfel? Harry, ce s-a întâmplat? Ne-am speriat îngrozitor!

— Vă povestesc mai târziu, răspunse Harry scurt.

Era perfect conştient de faptul că Ginny, Neville, Dean şi Seamus ascultau ce vorbeau. Până şi Nick Aproape-Făr'-de-Cap, fantoma Cercetaşilor, plutise de-a lungul băncii ca să tragă cu urechea.

— Dar… zise Hermione.

— Nu acum, Hermione, spuse Harry cu subînţeles.

Spera din tot sufletul că toţi aveau să presupună că fusese implicat într-o încercare eroică, de preferat împotriva câtorva Devoratori ai Morţii şi a unui Dementor. Bineînţeles că Reacredinţă avea să dea sfoară-n ţară, dar exista o şansă ca istorisirea să nu ajungă la urechile multor Cercetaşi.

Întinse mâna prin faţa lui Ron ca să ia nişte copane de pui şi o porţie de cartofi prăjiţi, dar acestea dispărură înainte să le poată pune în farfurie, fiind înlocuite cu nişte budinci.

— Ai ratat oricum Sortatul, zise Hermione, în timp ce Ron se arunca asupra unei prăjituri mari cu ciocolată.

— Ce mai zicea jobenul? Ceva interesant? întrebă Harry, luând o bucată de tartă de melasă.

— În mare, aceleaşi lucruri… Ne-a îndemnat să ne unim împotriva duşmanilor, ca de obicei.

— Dumbledore a zis cumva ceva de Cap-de-Mort?

— Până acum nu, dar îşi păstrează întotdeauna discursul propriu-zis până după cină, nu-i aşa? Nu cred că mai e mult.

— Plesneală a zis că Hagrid a întârziat la ospăţ.

— Ai vorbit cu Plesneală? Cum aşa? zise Ron înfulecând din prăjitură.

— M-am întâlnit cu el din întâmplare, zise Harry evaziv.

— Hagrid nu a întârziat decât câteva minute, zise Hermione. Uite, Harry, îţi face cu mâna.

Harry se uită la masa profesorilor şi îi zâmbi lui Hagrid, care îi făcea într-adevăr cu mâna. Hagrid nu reuşise niciodată să fie la fel de demn ca profesoara McGonagall, şefa Casei Cercetaşilor, care stătea la masă lângă Hagrid, ajungându-i până la jumătatea distanţei dintre cot şi umăr şi privind cu dezaprobare acest salut călduros. Harry fu surprins să o vadă pe profesoara Trelawney, care preda Previziuni despre Viitor, stând de partea cealaltă a lui Hagrid; aceasta ieşea rareori din camera ei din turn şi era pentru prima dată că era prezentă la ospăţul de deschidere a anului şcolar. Părea la fel de bătrână ca de obicei, acoperită cu mărgele sclipitoare şi şaluri lungi, cu ochii supradimensionaţi de ochelari. După ce o bănuise mereu de înşelătorie, Harry fusese şocat să descopere la sfârşitul semestrului trecut că ea fusese cea care rostise prezicerea care îl făcuse pe Cap-de-Mort să-i omoare pe părinţii lui Harry şi să-l atace şi pe el. Această informaţie îl făcuse să îşi dorească şi mai puţin să aibă de-a face cu ea, şi, din fericire, anul acesta avea să renunţe la Prezicerile despre Viitor. Ochii ei ca nişte faruri se întoarseră spre el, iar Harry se uită repede la masa Viperinilor. Draco Reacredinţă se prefăcea că spărgea nasul cuiva, însoţit de hohote de râs şi de aplauze. Harry îşi coborî privirea, uitându-se la tarta de melasă şi simţind din nou că-i fierbe sângele în vine. Ce nu ar fi dat ca să se lupte cu Reacredinţă unu la unu.

— Şi ce voia până la urmă domnul profesor Slughorn? întrebă Hermione.

— Să afle ce s-a întâmplat la minister, spuse Harry.

— La fel ca toată lumea din sala asta, pufni Hermione. Să fi văzut cum am fost interogaţi în tren, nu-i aşa, Ron?

— Aşa e, zise Ron. Toţi voiau să ştie dacă eşti cu adevărat „cel ales”…

— Să ştiţi că ăsta este un subiect îndelung dezbătut şi în rândul stafiilor, interveni Nick Aproape-Făr'-de-Cap, înclinându-şi capul abia prins de gât spre Harry, încât i se clătină periculos pe guler. Sunt considerat un specialist în domeniul Potter, se ştie că suntem în relaţii bune. Însă am asigurat comunitatea stafiilor că n-o să te sâcâi cu întrebări. „Harry Potter ştie că poate avea încredere nemărginită în mine”, aşa le-am zis. „Mai degrabă mor decât să-i trădez încrederea.”

— Asta nu e cine ştie ce, având în vedere că eşti deja mort, constată Ron.

— Sensibil ca un topor, ca de obicei, zise Nick Aproape-Făr'-de-Cap pe un ton jignit, ridicându-se în aer şi plutind spre celălalt capăt al mesei Cercetaşilor chiar în clipa când Dumbledore se ridică în picioare la masa profesorilor.

Zumzetul de voci şi râsete din Marea Sală se stinse aproape instantaneu.

— Bună seara tuturor, zise el, zâmbind larg, cu braţele deschise, de parcă ar fi vrut să îmbrăţişeze toată camera.

— Ce-a păţit la mână? zise Hermione cu răsuflarea tăiată.

Nu era singura care observase. Mâna dreaptă a lui Dumbledore era la fel de înnegrită şi uscăţivă ca în noaptea când venise să-l ia pe Harry de la familia Dursley. Sala fu cuprinsă de şoapte. Dumbledore, interpretând corect şuşotelile, zâmbi şi îşi scutură mâneca roşie cu auriu, acoperindu-şi mâna rănită.

— Nu aveţi de ce să vă faceţi griji, zise el senin. Aşa… Le urez bun venit noilor elevi şi le spun bine aţi revenit celor vechi. Vă aşteaptă încă un an de educaţie magică.

— Avea mâna la fel şi când m-am întâlnit cu el astă-vară, îi şopti Harry lui Hermione. Dar credeam că s-a vindecat până acum. Ori singur, ori cu ajutor de la doamna Pomfrey.

— Arată ca şi cum ar fi moartă, spuse Hermione, cu un aer scârbit. Dar există răni care nu pot fi vindecate… blesteme străvechi… Şi mai sunt otrăvuri care nu au antidoturi.