Ivan Efremov - Cor Serpentis

Vreme de miliarde de ani trebuiseră să plutească prin întunecoasele şi caldele unghere ale golfurilor oceanice sfere microscopice de protoplasmă vie; alte sute de milioane de ani se scurseseră pentru a se forma din ele vietăţi din ce în ce mai complexe, care în cele din urmă au ieşit pe uscat.

Subordonate întru totul forţelor înconjurătoare şi încleştate întro bătălie oarbă pentru viaţă, pentru perpetuarea speciei, aceste fiinţe au avut nevoie de alte milioane de veacuri pentru a-şi putea dezvolta cortexul — cel mai puternic instrument de căutare a hranei, de luptă pentru existenţă.

Tot mai rapid devenea ritmul în care evolua viaţa, năpraznica încăierare pentru ea devenea tot mai înverşunată, iar procesul de selecţie naturală tot mai accelerat. Mereu alte victime, alte victime, alte victime — ierbivore sfîşiate, fiare de pradă ucise de foame, animale care piereau din pricina slăbiciunii, a bolilor, a bătrîneţii, altele omorîte în luptă pentru femelă, pentru apărarea puilor, nimicite de catastrofe naturale…

Aşa a fost dea lungul întregului drum străbătut orbeşte de vieţuitoare pînă cînd, în condiţiile nesfîrşit de grele ale marii epoci glaciale, un strămoş îndepărtat al maimuţei a înlocuit prin muncă raţională căutarea animalică a hranei. Şi atunci el a devenit om, dînduşi seama de uriaşa forţă a muncii în colectiv, a experienţei raţionale.

Dar şi după aceea au mai trecut multe milenii pline de războaie şi suferinţe, de foamete şi asuprire, de neştiinţă şi de speranţă întrun viitor mai bun.

Urmaşii nu şiau înşelat strămoşii: viitorul mai bun a sosit. Omenirea reunită întro societate lipsită de clase, eliberată de teama şi asuprire, se ridicase spre nemaivăzute înălţimi ale ştiinţei şi artei. Izbutise să înfăptuiască şi lucrul cel mai greu: supunerea spaţiilor cosmice. Şi iată că, în sfîrşit, năpraznicul suiş străbătut de istoria vieţii şi a omului, întreaga forţă a cunoştinţelor acumulate şi a colosalelor eforturi de gîndire şi muncă umane izbîndiseră prin crearea astronavei de cursă lungă «Tellur», azvîrlită în imensul abis al Galaxiei. Culmea la care ajunsese dezvoltarea materiei pe Pămînt şi în sistemul solar avea să întîlneascâ o altă culme, de bunăseamă a unui drum tot atît de dificil, care, la rîndui, se va fi desfăşurat, vreme de miliarde de ani, întrun alt colţ al Universului.

Acestea erau gîndurile, care sub o formă sau alta îi preocupau pe fiecare dintre membrii echipajului. Înţelegerea uriaşei răspunderi a clipei de faţă o făcuse chiar şi pe tînăra Taina Dan să devină gravă. Izbutivor cei cîţiva reprezentanţi ai populaţiei terestre de mai multe miliarde de oameni să fie demni de faptele lor eroice, de munca, perfecţiunea fizică, de inteligenţa şi forţa lor morală?

În ce fel să se pregătească pentru întîlnirea ce avea să aibă loc? Trebuiau săşi aducă aminte de trudnica şi grandioasa bătălie purtată de umanitate pentru libertatea trupului şi a spiritului.

Cea mai importantă, cea mai pasionantă şi mai plină de mister era întrebarea: cum sînt aceia care vin acum în întîmpînarea noastră? Sînt înfricoşători la vedere sau întruchipează frumuseţea aşa cum o înţelegem noi, cei de pe Pămînt?

Afra Devi, biologul, luă cuvîntul.

Tînăra femeie, căreia tensiunea nervoasă îi sporise farmecul, îşi înălţa mereu privirea spre tabloul de deasupra uşii. Acesta părea săi reliefeze ideile prin vasta perspectivă a munţilor Lunari [23] Denumire veche, încă de pe timpul lui Ptolemeu, a munţilor Ruwenzori (lanţ muntos mic, dar spectaculos din Africa centrală ecuatorială, situat la graniţa dintre Uganda şi Congo, între lacurile Albert şi Edward, cu înălţimi de până la 5109 m.) (n.a.) , dominată de zguduitorul contrast dintre mohorîtele povîrnişuri împădurite şi piscurile stîncoase înălţate spre lumină.

Omenirea — după cum amintea Afra — renunţase de multa vreme la teoriile care pretindeau că fiinţele raţionale pot avea orice fel de înfăţişare, o construcţie fizică dintre cele mai variate. Reminiscenţele superstiţiilor religioase făcuseră chiar pe savanţi cunoscuţi să admită în mod arbitrar că un creier ce raţionează se poate dezvolta în orice corp, aşa cum altă dată unii au crezut în zeii ce puteau lua orice chip. În realitate însă omul — unica fiinţă de pe Pămînt înzestrată cu creier raţional — îşi doreşte desigur înfăţişarea pe care io cunoaştem nu hazardului, ci faptului că ea a corespuns celei mai multilaterale posibilităţi de adaptare, capacităţii creierului său de a suporta sarcini uriaşe, precum şi unui sistem nervos deosebit de activ.

Concepţia noastră privitoare la frumuseţea omului şi la frumosul în general sa născut dintro experienţă milenară — ea este perceperea intuitivă a unei construcţii legice, corespunzătoare unui scop şi perfectei adaptări pentru o anumită acţiune. Iată de ce sînt frumoase maşinile puternice şi valurile mării, şi pomii, şi caii, deşi toţi aceştia se deosebesc net de chipul uman. Iar omul însuşi, încă de cînd era pe treapta inferioară a evoluţiei lui, a scăpat, datorită muncii şi, în consecinţă, dezvoltării creierului, de necesitatea unei specializări înguste, a adaptării la un anumit fel de trai — fenomen caracteristic majorităţii animalelor.

Picioarele omului nu sînt bune pentru o goană neîntreruptă peste un sol tare şi cu atît mai puţin peste unul mocirlos, şi totuşi ele îi pot asigura o înaintare rapidă şi de lungă durată, îl pot ajuta să se caţere în pomi şi pe coastele stîncilor. Iar mîna omenească este un organ dintre cele mai universale: ea poate îndeplini milioane de îndeletniciri, şi în realitate ea a făcut ca un animal primitiv să devină om.

Încă din primele stadii ale formării sale, omul sa dezvoltat ca un organism universal, adaptat celor mai diferite condiţii. O dată cu trecerea lui la viaţa socială, această multilaterală funcţie ia devenit şi mai pronunţată, şi mai variată, ca, de altfel, întreagai activitate.

Şi astfel frumuseţea omului, în comparaţie cu aceea a tuturor celorlalte animale ce au o alcătuire armonioasă a organismului, e generată atît de perfecţiunea cît şi de universalitatea funcţiunilor sale, este întărită şi îmbunătăţită de gîndire, de educaţia intelectuală.

— De vreme ce a pătruns în Cosmos, o fiinţă raţională dintro altă lume trebuie să se găsească la acelaşi înalt nivel de perfecţiune şi de universalitate — adică trebuie să fie frumoasă! Nu pot exista cu raţiune nici ciuperci gînditoare, nici oamenicaracatiţe! Nu ştiu cum va arăta în realitate această fiinţă, spuse în încheiere Afra Devi. Nu ştiu de asemenea cît va semăna ea cu omul terestru şi nici dacă îi vom descoperi vreun alt aspect al frumosului, dar şi asemănarea şi frumuseţea sînt inevitabile.

— Îmi place teoria, o susţinu Tey Eron, numai că…

— Am înţeles, îl întrerupse Afra. Vrei să spui că monstruozitatea poate lua naştere chiar şi în cazul unor infime abateri de la înfăţişarea obişnuită a omului, darămite atunci cînd posibilitatea lor e foarte mare. În definitiv, este limpede că neînsemnatele devieri de formă (cum ar fi lipsa nasului, a pleoapelor sau a buzelor de pe chipul omenesc, din pricina unor accidente) ne apar ca înfricoşătoare monstruozităţi tocmai pentru că le observăm la un organism uman. Botul calului sau al cîinelui diferă foarte mult de fizionomia umană, şi totuşi nu e urît, ba dimpotrivă. De ce? Pentru că prezintă frumuseţea unei depline armonii, pe cîtă vreme chipul traumatizat al unui om distruge armonia…