Ivan Efremov - Cor Serpentis

Aici, în regiunea infectată, durerile erau mai mari, şi, datorită presiunii aparatului, mişcările peristaltice [16] mișcări prin care esofagul, stomacul și intestinele se contractă, favorizând deglutiția și apoi digestia. ale intestinelor se accentuară atît de mult încît fu nevoie de calmante. Mai trecură cîteva minute, şi maşina analitică află cauza bolii: o iritare întîmplătoare a apendicelui; apoi stabili caracterul infecţiei şi recomandă soluţia necesară de antibiotice şi dezinfectante. Din aparatul cu articulaţii răsăriră nişte mustăţi flexibile care fură cufundate în interiorul apendicelui. Puroiul fu pompat afară, iar fărămiturile care nimeriseră în intestin, îmbolnăvindul, fură înlăturate şi ele. Urmară spălaturi energice cu soluţii speciale, biologice, care vindecară repede mucoasa apendicelui şi a intestinului gros.

În tot timpul cît minunatul aparat condus cu ajutorul automatelor îşi desfăşură activitatea în pîntecele bolnavului, acesta continuă să doarmă calm. Operaţia luă sfîrşit, iar medicului nui râmase decît să extragă aparatul.

Comandantul cosmonavei se linişti. Oricît de mari erau posibilităţile medicinei, totuşi se întîmpla cîteodată ca particularităţi neprevăzute ale organismului (cu neputinţă de stabilit dinainte pentru miliarde de indivizi diferiţi) să dea complicaţii neaşteptate, lipsite de primejdie în cadrul uriaşelor institute sanitare ale planetei, dar periculoase întro expediţie de proporţii reduse.

Nu se întîmplă însă nimic. Mutt Ang reveni la vioarapian din biblioteca rămasă pustie. Îi trecuse dorinţa de a cînta. Fu năpădit de gînduri.

Nu pentru prima oară se întorcea la gîndurile despre fericire, despre viitor.

Era cea dea patra călătorie a sa în Cosmos… Dar niciodată pînă atunci nu se gîndise să facă un salt atît de mare în timp şi spaţiu. Şapte sute de ani! În condiţiile unui atît de mare avînt al vieţii, al înmulţirii noilor invenţii şi descoperiri, în condiţiile unui atît de vast orizont de cunoştinţe la care şi ajunseseră cei de pe Pămînt! E greu de făcut o comparaţie, dar şapte sute de ani însemnau atît de puţin în epocile civilizaţiilor antice, cînd dezvoltarea societăţii, nefiind stimulată de cunoaştere şi necesitate, mergea doar spre o necontenită răspîndire a omului pe suprafaţa terestră, spre ocuparea spaţiilor încă pustii ale planetei.

Pe atunci timpul era fără măsură, şi toate schimbările omenirii se scurgeau lent, aşa cum se întîmpla odinioară cu gheţarii de pe insulele Arcticei şt ale Antarcticei. Secolele păreau că se scufundă în vidul inactivităţii. Ce însemna o viaţă omenească, ce însemnau o sută, o mie de ani?

Mutt Ang se gîndi aproape cu groază cum sar fi simţit oamenii din antichitate dacă ar fi cunoscut dinainte desfăşurarea atît de înceată a proceselor sociale contemporane lor, dacă ar fi ştiut că asuprirea, nedreptatea şi lipsa de organizare de pe planetă aveau sa dureze încă atîta amar de vreme? Să te întorci după şapte veacuri în Egiptul antic însemna să nimereşti în aceeaşi orînduire sclavagistă, cu o asuprire şi mai cruntă; în China milenară — în aceleaşi războaie şi dinastii ale împăraţilor; sau, în Europa de la începutul medievalei nopţi religioase — să nimereşti în toiul incendiului stîrnit de rugurile Inchiziţiei, în vîltoarea celui mai crunt obscurantism.

Acum însă ameţeşti încercînd să scrutezi viitorul peste şapte secole pline de transformări, de îmbunătăţiri şi de cunoştinţe noi; atît de arzător este interesul pe care ţil stîrnesc zguduitoarele evenimente.

Şi dacă adevărata fericire constă în mişcare, în schimbare, atunci cine poate fi mai fericit decît el şi tovarăşii săi? Şi totuşi lucrurile nu sînt atît de simple! Natura omenească e contradictorie ca şi lumea care o înconjoară şi care a creato. O dată cu avîntul spre necontenita schimbare, noi regretăm întotdeauna şi evenimentele trecutului, sau, mai bine zis, părţile lui bune, filtrate de memorie şi cultivate odinioară sub forma unor legendare secole de aur.

Fără voia lor, oamenii căutau pe atunci ceea ce era bun în trecut, visau ca el să se repete, şi numai sufletele mari puteau să prevadă, să simtă mersul viitoarelor ameliorări şi organizări ale vieţii umane. De atunci, în adîncul sufletului omenesc se află regretul pentru timpul apus, pentru cele ce nu se vor mai întoarce, sentimentul de mîhnire care ne cuprinde înaintea ruinelor şi a monumentelor istorice ale umanităţii. Această părere de rău pentru trecut se accentua cu deosebire la oamenii în vîrstă şi aduna tristeţe în inimile celor buni, inteligenţi şi sensibili…

Mutt Ang se ridică de lîngă instrumentul muzical.

Da, toate acestea sînt descrise atît de plastic şi interesant în povestirile istorice. Aşadar, ce anume poate săi înfricoşeze pe tinerii de pe cosmonavă în timpul saltului spre viitor? Singurătatea, lipsa unor oameni apropiaţi? Aşazisa singurătate a omului care a nimerit în viitor a fost de atîtea ori descrisă şi comentată în vechile romane… Singurătatea era concepută întotdeauna ca o absenţă a oamenilor apropiaţi, a rudelor. Aceste persoane alcătuiau însă un grup infim, de oameni, adesea uniţi doar prin nişte legături de rudenie pur formale. Dar acum, cînd ne e apropiat oricare dintre oameni, cînd nu există nici un fel de hotare sau convenţionalisme care să împiedice comuniunea oamenilor, din orice ungher al planetei?!

Noi, oamenii de pe «Tellur» neam pierdut toate rudele rămase pe Pămînt. Dar acolo, în iureşul viitorului, spre care înaintăm, ne aşteaptă oameni nu mai puţin apropiaţi, ale căror cunoştinţe şi simţăminte vor fi şi mai înalte şi mai profunde decît ale contemporanilor noştri, pe care iam părăsit pentru totdeauna — iată despre ce şi în ce fel trebuie să stea de vorbă comandantul cu oamenii tineri ai echipajului său…

La postul central de conducere, Tey Eron aranjase programul de seară, care îl atrăgea cel mai mult. Erau aprinse doar cele mai necesare izvoare de lumină, şi marea încăpere rotundă, cufundată astfel întro dulce penumbră, căpăta o notă de plăcută intimitate. Procedînd ca de obicei la controlul necontenit al calculelor, ajutorul de comandant murmura uşor un cîntec fără cuvinte. Drumul cosmonavei se apropia de sfîrşit — astăzi ea avea să fie întoarsă către constelaţia Ophiuchus [17] «Purtătorul de şerpi» (un bărbat pe care este încolăcit un şarpe). Şarpele era cunoscut la egipteni ca simbol al tămăduirii. Ptolemeu a fost acela care a menţionat existenţa lui Ophiucus ca una dintre cele 48 de constelaţii. Situată în regiunea Căii Lactee, între constelaţia Vulturul şi Scorpion, mai sus de Săgetator şi mai jos de Şarpe. Cel mai important eveniment care s-a produs în constelaţia Ophiucus a fost explozia unei supernove, care a avut loc pe 10 octombrie 1604. Ea a fost observată de Johannes Kepler. pentru a trece prin faţa astrului de carbon, ce fusese explorat. O apropiere mai mare de acest corp ceresc devenise primejdioasă. Presiunea luminii ar fi început să crească atît de mult, încît — la viteza colosală a navei — ar fi dat naştere unei izbituri înfricoşătoare, catastrofale.

Simţind pe cineva la spatele lui, Tey Eron se întoarse.

Mutt Ang se uită peste umărul ajutorului său şi citi prin gemuleţele dreptunghiulare de jos totalurile indicate de aparate. Astrofizicianulşef îl privi întrebător pe comandant, şi acesta dădu afirmativ din cap. Îndată, născute de uşoarele mişcări ale lui Tey Eron, prin toată nava vuiră semnalele speciale şi răsunară metalic cuvintele: