Ivan Efremov - Cor Serpentis

— Întracolo a plecat «Soarele», cosmonava pe care am conduso şi eu o dată, spuse rar comandantul, simţind că cei din spatele său aşteaptă ca el să vorbească. A plecat spre noile planete…

— Aşadar, aceea este Alphekka din Coroana Boreală [7] Constelaţia CORONA BOREALIS este o mică constelaţie nordică ale cărei stele formează un arc semicircular, denumită «Hora» în astronomia populară românească sau «Casa cu ograda ei» (n.r.) ?

— Da, Ram, sau, dacă vrei să foloseşti denumirea ei europeană, este Gemma [8] Numită popular «Fata mare din Horă», «Casa» sau «Coliba». (n.r.) … Dar să pornim la lucru!

— Îi trezim pe ceilalţi? întrebă Tey Eron, gata să îndeplinească dispoziţia comandantului.

— Nui necesar. Dacă ne vom convinge că înaintea noastră nu se află nimic, vom mai face o pulsaţie, ba chiar două. Pregătiţi telescoapele optice şi radiotelescoapele, controlaţi dispozitivele maşinilor de memorare. Tey, porneşte motoarele nucleare! Deocamdată vom înainta cu ajutorul lor. Pregătiţi accelerarea.

— Pîna la şase şeptimi dîn viteza luminii?

Şi. drept răspuns la gestul afirmativ al comandantului, Tey Eron manipulă cu rapiditate dispozitivele necesare. Nici o tresărire nu agită corpul navei, deşi o flacără orbitoare, multicoloră, izbucni, acoperind întregul ecran şi stingînd cu totul stelele palide din apropierea strălucitoarei Căi Lactee. Printre aceste stele, se afla şi pămînteanul Soare.

— Avem la dispoziţie cîteva ore pînă ce aparatele vor face toate observaţiile necesare şi le vor controla de patru ori, ca de obicei, spuse Mutt Ang.

— Trebuie să mîncăm, iar apoi fiecare dintre noi va putea rămîne singur spre a se odihni. Pe Kary îl voi schimba eu.

Astronauţii ieşiră de la postul central. Kary Ram trecu în fotoliul rotativ din faţa tabloului de comandă. Astronautul închise receptoarele de la pupă, şi văpăile motoarelor cu reacţie dispărură.

Înflăcăratul Cor Serpentis continua săşi azvîrle luminile peste luciul rece al aparatului. Discul locatorului din faţă părea şi acum o prăpastie întunecată, fără hotar. Acest fapt însă nul întrista pe astronaut, ci, dimpotrivă, îl făcea să se bucure. Calculele la care trudiseră pe Pămînt vreme de şase ani multe minţi înzestrate şi un creier electronic se dovediseră a fi cu totul exacte.

Pe aici, prin largul coridor al spaţiului lipsit de aglomerări de stele şi nebuloase întunecate, fusese trimis «Tellur», prima navă cosmică pulsativă a Pămîntului. Acest tip de nave trebuia să pătrundă mult mai adînc în Galaxia noastră decît o făcuseră navele interastrale anterioare — reactive, nucleare, anamezonice — , care puteau atinge viteze între cinci şesimi şi şase şeptimi din viteza luminii.

Navele pulsative realizau viteze de mii de ori mai mari. Dar pericolul pe care îl prezentau ele consta în faptul că, în timpul «pulsaţiei», nu puteau fi dirijate. Nici oamenii nu erau în stare să treacă prin pulsaţie decît întro stare de inconştienţă, protejaţi de puternice cîmpuri magnetice. Astfel, «Tellur» înainta printrun fel de salturi, cercetînd, de fiecare dată, cu multă grijă dacă drumul în faţa e liber pentru următoarea pulsaţie.

Trecînd pe lîngă Şarpe, printrun spaţiu aproape lipsit de stele, din regiunea latitudinilor superioare ale Galaxiei, «Tellur» trebuia să ajungă la constelaţia lui Hercule, spre un astru de carbon.

Cosmonava fusese destinată să călătorească pe o distanţă atît de colosală pentru ca echipajul său să cerceteze unele transformări misterioase ale materiei de pe astrul de carbon, transformări cît se poate de preţioase pentru energetica terestră.

Se presupunea că steaua aceasta era legată de o nebuloasă întunecată de forma unui disc electromagnetic în permanentă rotaţie şi îndreptat cu muchea spre pămînt. Savanţii se aşteptau ca astronavigatorii de pe «Tellur» să vadă repetarea formării sistemului nostru planetar la o distanţă relativ nu prea mare de Soare. «Nu prea mare» însemna, de fapt, o sută zece parseci, sau trei sute cinci zeci de anilumină…

Kary Ram cercetă aparatele de protecţie. Ele arătau că toate transmisiile dintre automatele navei cosmice sînt în perfectă stare. Tînărul astronaut căzu pe gînduri.

Departe, departe, la o depărtare de şaptezeci şi opt de aniluminii rămăsese Pâmîntul — astru minunat, pe care omenirea îl transformase, hărazindul unei vieţi luminoase şi muncii sale creatoare. În aceasta societate lipsită de clase, fiecare om îşi cunoaşte bine întreaga planetă: nu numai uzinele, plantaţiile, minele şi exploatările ei maritime, nu numai centrele de studii şi cercetări, muzeele şi parcurile naturale, ci şi colţişoarele dragi de odihnă, de singurătate sau izolare împreună cu fiinţa dragă.

Şi, plecat din această lume minunată, impunînduşi sarcini tot mai măreţe, pămînteanul pătrundea din ce în ce mai departe în profunzimile îngheţate ale Cosmosului, gonind după noi cunoştinţe, căutînd să descifreze natura care nu i se supunea fără o împotrivire înverşunată. Din ce în ce mai mult lăsa omul în urmă Luna, pustiită de ucigătoarea radiaţie solară, ultravioletă şi roentgen; planeta Venus, toridă şi lipsită de viaţă, cu oceanele ei de păcură, cu solul lipicios, de smoală şi cu veşnicilei neguri; Marte cel îngheţat, acoperit de nisipuri sub al căror acoperămînt abia mai pîlpîia viaţa. Nici nu începuse bine studierea lui Jupiter, cînd noile cosmonave ajunseră la cele mai apropiate astre.

Pămîntenii vizitară Alfa şi Proxima Centauri, Barnard, Sirius, Eta Eridan, ba chiar şi steaua Tau din Balena. Fireşte, nu aştrii înşişi, ci planetele lor sau regiunile învecinate, în cazul stelelor duble, ca Sirius, lipsite de sisteme planetare…

Şi totuşi navele cosmice ale Pămîntului nu fuseseră încă pe nici o planetă unde viaţa să fi ajuns la formele ei superioare, unde să fi existe fiinţe raţionale — oameni.

Din depărtatele străfunduri ale Universului, undele radiofoniee ultrascurte aduseseră chemări ale unor lumi locuite; uneori acestva ajungeau pe Pămînt la mii de ani după emiterea lor. Omenirea abia învăţa să descifreze aceste semnale şi începea săşi dea seama ce ocean uriaş de ştiinţă, tehnică şi artă îşi continuă circuitul printre lumile locuite ale Galaxiei noastre… Lumi la care totuşi pămîntenii nu izbutiseră încă să ajungă, ca să nu mai vorbim, despre celelalte insule astrale: alte galaxii depărtate cu milioane de anilumină!… Acest lucru însă nu făcea decît să mărească dorinţa de a coborî pe planetele locuite de oameni, fie ei chiar lipsiţi de asemănare cu cei de pe Pămînt, dar care săşi fi alcătuit, de asemenea, societăţi înţelepte, cu o dezvoltare armonioasă, în care toţi îşi aveau dreptul la fericirea cea mai intensă, la înălţimea gradului lor de stăpînire a forţelor naturii. Se ştia însă că există şi oameni întru totul asemănători cu noi şi că, de bunăseamă, aceştia sînt cei mai mulţi. Legile de dezvoltare a sistemelor planetare sînt unitare nu numai în Galaxia noastră, ci şi în toată porţiunea Cosmosului pe care o cunoaştem!

Astronava pulsativă — ultima invenţie a geniului terestru — dădea posibilitatea călătoriei spre lumi depărtate. Dacă zborul lui «Tellur» avea să fie încununat de succes, atunci… Numai că, aşa cum se întîmplă în viaţă, noua invenţie avea două aspecte.

— Şi iată cealaltă faţă… Adîncit în gînduri, Kary Ram nuşi dădea seama că ultimele cuvinte le şoptise cu glas tare.

Deodată, în spatele său, răsună vocea plăcută şi puternică a lui Mutt Ang: