Ivan Efremov: Umbra dinosaurului

Traducători: M. Spiridoneanu, G. Bocunescu

— În sfîrșit! Ca întotdeauna ai întîrziat! exclamă bucuros profesorul, cînd Serghei Pavlovici Nikitin, un tînăr paleontolog care, însă, și ajunsese binecunoscut datorită descoperirilor sale, intră în cabinetul lui. Azi am avut musafiri de la Expoziția Agricolă. Doi păstori fruntași din stepele răsăritene. Iată și omagiul pe care l-au adus oamenilor de știință: un pepene galben, cît toate zilele… Și ce ispititor miroase! Hai să-l mîncăm împreună, în cinstea păstorilor fruntași.

— De asta m-ați chemat, Vasili Petrovici?

— Nerăbdător mai ești, tinere! Întoarce-te spre stînga, uite, aici, pe măsuța asta…

Nikitin se apropie curios de măsuța dintr-un colț al cabinetului.

Pe un carton cenușiu erau rînduite cu grijă frînturi de oase mari, de un brun închis — fosile. Paleontologul apucă osul din stînga, îl ciocăni cu unghia, îl întoarse pe o parte și pe alta. Examină rînd pe rînd toate cele opt bucăți, grele, masive, impregnate cu siliciu și fier.

Practica multor ani de studiere a anatomiei sistemului osos îi dădea posibilitatea să întregească pe loc, mintal, frînturile, să reconstituie bucățile de oase care lipseau și, după forma lor caracteristică, întregul schelet al animalului demult dispărut.

— Acum am înțeles, Vasili Petrovici. Oasele au prins acea pojghiță lucioasă de culoare închisă, pe care o numim „bronzul pustiului”. Asta înseamnă că păstorii le-au găsit chiar la suprafață, în deșert… Dar bine, Vasili Petrovici, ăștia sînt dinozauri! Ce bine s-au păstrat! Pentru prima oară se găsesc fosile de ale acestor animale în Uniunea Sovietică. Păstorii ar trebui răsplătiți!

— Dragul meu, crezi că au nevoie de premii? Sînt mai bogați decît noi. M-au și întrebat dacă nu ne trebuie cîte ceva de la colhozul lor… Nu, aici e vorba de interes pentru știință — atît și nimic mai mult. Vor veni din nou, mîine, ca să stea de vorbă cu dumneata și, firește, ca să ne mai aducă un sileau [1] Sileau — dar de prietenie, în Asia Centrală, (n.t.) . Pînă atunci, să tăiem pepenele și să chibzuim în tihnă.

Cu o felie de pepene aromat în mînă, Nikitin se îndoi din genunchi în fața hărții uriașe, care acoperea un perete al cabinetului, ațintindu-și privirea spre colțul ei din stînga, jos, presărat cu puncte mărunte: acolo se întindea deșertul lipsit de viață. Bătrînul savant, din fotoliul său, se aplecă și călăuzi mîna lui Nikitin.

— Uite, cam pe aici se află o zonă întinsă, presărată cu oase de dinozaur, spuse paleontologul, la vreo trei sute cincizeci de kilometri de izvoarele rîului Taldî-Sai. În apropiere este puțul Bissekta. Va trebui să străbatem nisipurile, pînă la colinele Laiilei. Mai departe, pustiu pietros și, pe alocuri, stepă…

Lumina orbitoare a soarelui, reflectată de zidurile albe ale caselor scunde, punea la grea încercare ochii încă nedeprinși ai lui Nikitin. Strîngînd cît mai mult pleoapele, acesta străbătu curtea spațioasă a gării de mărfuri, afundîndu-și picioarele în covorul moale, de praf galben.

Trei turisme nou-nouțe, rînduite la marginea drumului, așteptau în fața porții pe șef. Deasupră-le, capotele albe din pînză de cort unduiau în falduri; vopseaua de lac cenușiu-deschis, strălucitor, prinsese pe alocuri o pojghiță roșiatică de praf. De-a lungul drumului, în același sens în care erau îndreptate mașinile, curgea năvalnic, printre pietre mari, șușotind și clipocind, apa cristalină a unui arîk [2] Arîk — canal de irigație, (n.t.) lat, bătîndu-și parcă joc de arșiță și colb. Vuietul apei se împletea cu huruitul molcom al motoarelor celor trei mașini, la turație redusă.

Tînărul paleontolog urcă în mașina din față, portiera fu trîntită, o trîmbă piezișă de praf auriu se ridică. Mașinile porniră, îndreptîndu-se spre orașul vilelor albe și al aleilor înverzite de la poalele versantului nordic al colinelor arse de soare.

Nikitin ieși tîrziu de Ia o ședință și porni agale de-a lungul arîkului șopotitor. Pe lîngă case, sub frunzarul des al arborilor se așternea întunericul.

Deodată, înaintea lui țîșni din umbra aleii o tînăra, într-o rochie albă, care sări sprintenă peste arîk și o luă pe drum. Picioarele — goale, bronzate — se confundau cu solul, fata parcă plutea în aer. Cozile-i negre, ale căror vîrfuri stufoase coborau pe spate pînă-n dreptul genunchilor, contrastau puternic cu rochia albă.

La început, Nikitin, surprins, se opri și urmări cu privirile făptura care se mistuia în întuneric, apoi iuți pasul și ajunse curînd în fața porții mari de scînduri a casei unde era adăpostită expediția.

În curtea spațioasă, luminată de mai multe becuri electrice, Nikitin zări pe toți membri expediției sale, strînși în jurul mașinilor. Oamenii rîdeau cu hohote, atît de voioși, încît pînă și ursuzul șofer-șef zîmbea blajin.

De Nikitin se apropie îndată Marusia cea cu ochii negri, preparatoarea expediției, aleasă cu cîteva zile înainte secretară a organizației de partid.

— Unde ai fost, Serghei Pavlovici? În lipsa dumitale hotărîsem să ținem o adunare. Te-am așteptat cît te-am așteptat, apoi am început-o așa, de la sine.

— Veselă adunare! zise surîzînd Nikitin.

— Numele mașinilor au stîrnit hazul, explică Marusia.

— Cum adică?

— Vrem să organizăm o întrecere între echipajele mașinilor. Și ce crezi că a propus Martin Martînovici? Să dăm cîte un nume fiecărei mașini, ca să ne vină mai ușor.

— Ei, și pe urmă?

Aici se amestecă în discuție Martin Martînovici, specialistul în săpături al expediției, om mai în vîrstă, cu ochelari pe nas, de fel din Letonia:

— Pe a dumneavoastră am numit-o „Fulgerul”, iar pe celelalte două — „Vulturul” și „Dinozaurul”.

Un claxon puternic, pe trei tonuri, răsună în stradă, iar îndărătul porții sclipiră pentru o clipă farurile unui „ZIS” negru.

Nikitin ieși în întîmpinarea secretarului comitetului regional, cu care mai vorbise și înainte despre treburile expediției.

— V-ați echipat bine, spuse secretarul, aruncînd o privire în jurul lui. Cînd porniți la drum?

— Poimîine.

— Foarte bine, tovarășe Nikitin! Am o rugăminte… secretarul făcu o pauză. Vin direct de la o ședință… S-a aflat că acolo, chiar lîngă Bissekta, există un zăcămînt de asfalt. Trebuie studiat. Mi-o cer geologii. Așa că, te rog, să iei cu dumneata pe cineva de la Direcția geologică…

Nikitin se încruntă și căzu pe gînduri. Secretarul îl luă de braț și amîndoi se îndreptară spre fundul curții.

— Totul e gata?

— Gata, Serghei Pavlovici. Putem începe încărcarea.

— Dumneata și cu Martin Martînovici încărcați în prima mașină, „Fulgerul”, sculele și o parte din carburant, în „Dinozaur”, restul carburantului, scîndurile și utilajele taberei, iar în „Vulturul” — apa, alimentele și cauciucurile de rezervă.

Prin ușa scundă, deschisă, năvălea înăuntru dogoarea zilei. Nikitin strînse în servietă hîrtiile răvășite de pe masă și vru să dea fuga la telegraf.

— E voie? răsună deodată în curte o voce caldă de femeie.

În dreptunghiul orbitor al ușii se ivi o siluetă zveltă, în rochie albă, în jurul căreia lumina contura o aureolă. Noua sosită se înclină ușor, căutînd să pătrundă semiîntunericul din cameră — și în fața lui Nikitin luciră întunecat cozile stufoase din seara trecută.