Ivan Efremov: Umbra dinosaurului

Minutele se scurgeau pe nesimțite. O imperceptibilă deplasare a razelor soarelui — și fantomaticul dinozaur păli și se topi în văzduh. În fața oamenilor rămăsese numai oglinda neagră de bitum, care-și pierdea încet, încet nuanța albăstruie, căpătînd un luciu de aramă.

Un suspin puternic țîșni din pieptul tuturor. Nikitin își umezi buzele uscate.

Multă vreme nimeni nu fu în stare să articuleze un cuvînt. Miraculoasa apariție năruise toate noțiunile bine stabilite luate din cărți sau din experiență. Fiecare avea senzația că în viața lui pătrunsese brusc ceva cu totul neobișnuit. Cel mai uluit dintre toți era însuși Nikitin, savantul atît de obișnuit să analizeze și să explice tainele naturii. Acum însă, nu-i venea în minte nici o explicație rațională a celor petrecute.

Toți se pierdeau în presupuneri. Tabăra se agită pînă noaptea tîrziu, cînd, în sfîrșit, Nikitin mai potoli spiritele, declarînd că în acest imperiu al mirajelor nu e cîtuși de puțin surprinzător să ți se arate vedenia unui monstru de mult dispărut. După Nikitin, fantoma aceea nu putuse fi decît imaginea unui tiranozaur.

Puse în mișcare, de probă, înainte de a porni la drum lung, motoarele duduiau. O ceață viorie înăbușea prundișul cafeniu al cîmpiei.

Nikitin se uită la ceas, apoi se îndreptă grăbit spre cheile înguste.

Regăsi oglinda neagră și adîncă ce-l privea nepăsătoare. Huruitul motoarelor răzbea acum dindărătul pereților stîncoși prin tăcerea străbună pripășită printre stînci. Nikitin simți nedeslușit că în el se frînge, se năruie ceva. Pîndea năluca, doar, doar s-o mai ivi ca ieri, dar năluca nu-i făcu pe plac. De bună seamă că uitase cînd anume apăruse și venise prea tîrziu.

Nemulțumit și iritat, neînțelegînd el singur de ce e atît de mîhnit, Nikitin zăbovi mult timp în fața grămezii de pietre care închipuiau piedestalul oglinzii. Deodată auzi în spate nisipul scîrțîind. Miriam se apropia de el în grabă.

— Martin Martînovici spune că putem pleca. Am venit să vă chem… Am vrut să mai văd o dată… — rosti precipitat Miriam, gîfîind.

— Vin imediat — răspunse nehotărît paleontologul, apoi după o clipă de tăcere adăugă: Stai puțin, Miriam!

Fata se apropie ascultătoare și începu și ea să se uite la oglinda neagră. L.

— Ce-ai să faci cînd ai să te întorci, Miriam? întrebă deodată Nikitin.

— Am să lucrez, am să studiez, răspunse scurt fata. Dar dumneavoastră?

— Și eu am să studiez dinozaurii ăștia, și am să mă gîndesc… Tînărul se înecă și termină scurt: La dumneata!

Miriam lăsă capul în pămînt.

— Dacă aș fi în locul dumneavoastră, m-aș strădui să dezleg misterul nălucii. Nu poate să fie un simplu miraj… spuse ea încet, după o clipă.

— Știu și eu că nu e miraj! exclamă nemulțumit Nikitin. Dar eu nu sînt decît un paleontolog. Dacă aș fi fizician…

Încurcat și necăjit pe sine, Nikitin rupse discuția și se apropie de enigmaticul strat de bitum fosilizat. Scruta stăruitor adîncurile negre și mute, în timp ce în inima lui creștea o dorință năvalnică, mistuitoare. O clipă, vălul tainic, de nepătruns, al veacurilor se dăduse la o parte în fața omului. Din miliardele de ființe gînditoare, numai el și tovarășii lui izbutiseră să arunce o privire în trecut. Și dintre toți, numai el e destul de înarmat cu cunoștințe, cu experiența muncii științifice. Miriam are dreptate! Nikitin simți dorința irezistibilă de a dezlega această taină a naturii.

Deodată i se păru a desluși niște umbre argintii, care parcă ieșeau la suprafața bitumului din negura adîncului. Paleontologul își încordă atenția. Petele haotice se grupară repede, alcătuind o imagine neclară, dar completă: era aidoma unei fotografii de dimensiuni uriașe, prost developată. În centru zări imaginea răsturnată a tiranozaurului de ieri; în stînga lui, mult micșorați, cîțiva arbori, care trebuie să fi fost gigantici; în spate și jos, ghici cu greu vîrfurile unor stînci.

Nikitin strigă pe Miriam, își scoase carnetul și începu să deseneze fantastica apariție. Amîndoi priveau cu sete umbrele argintii, dar imaginea nu devenea mai clară. Curînd, în fața ochilor obosiți de efort, prinseră să joace pete luminoase, apoi din nou oglinda se înnegură, deveni oarbă și pustie.

Lui Nikitin îi trebui o sforțare serioasă ca să se smulgă de lîngă oglinda misterioasă. Își dădea seama că i ar fi trebuit să mai rămînă cîteva zile, s-o studieze.

Printr-un capriciu rar al sorții, avusese șansă să observe un fenomen extraordinar, de necrezut. În scurt timp, poate chiar peste cîteva zile, soarele și vîntul vor distruge suprafața netedă a stratului de bitum și enigma pe care nu ajunsese s-o înțeleagă va dispare pentru totdeauna. Datoria unui om de știință — dar parcă numai datorie! — sensul vieții lui este să nu-i scape nimic, nici ceea ce observă întîmplător și să împărtășească tuturor oamenilor descoperirile lui.

Or, în pofida dorinței lui, trebuia să părăsească miraculoasa fereastră spre trecut, aici în munții îndepărtați unde e atît de greu să ajungi. Nu mai putea zăbovi. Ar fi fost primejdios să amîne plecarea. Și așa stătuseră peste prevederi, ca să-și termine săpăturile. Îi aștepta drum greu la întoarcere, cu mașinile supraîncărcate. Să riște viețile ce-i fuseseră încredințate de dragul unui fenomen inexplicabil și de necrezut? Nu, nu putea.

Nikitin se întoarse repede, aproape în fugă la mașini.

Lîngă „Fulgerul”, se uită încă o dată la Miriam. Stătea nemișcată lîngă „Vulturul”, cu fața întoarsă spre chei. Era ultima imagine pe care paleontologul o lua cu dînsul, părăsind locul enigmei.

— La drum! strigă el, trînti portiera și-și lăsă privirile furate de jocul cristalelor scînteietoare, stîrnite de mașină, aici, în valea osemintelor.

Lumina rece și tristă pierea prea repede în cerul plumburiu. Pe fereastra dublă se zărea un acoperiș negru, acoperit de gheață și de pete mari de nea. Hogeagul scuipa trîmbe, pe care rafalele de vînt le zdrențuiau și le spulberau.

Nikitin lăsă cartea din mînă și se îndreptă în fotoliu, cuprins de o tristețe nelămurită.

Rațiunea neînduplecată a savantului nu voia să capituleze, dar undeva, în sinea lui, creștea conștiința neputinței.

Nikitin își amintea, mîhnit, că, numai datorită reputației lui fără pată nu fusese luat în rîs sau acuzat că nu mai e în toate mințile. Ajutorul pe care-l ceruse fizicienilor întîmpinase o ironică nedumerire — în definitiv, cîte iluzii, miraje, halucinații nu există! Și, punîndu-se în locul lor, Nikitin nu putu să-i condamne.

Încă din momentul cînd se afla acolo, în munți, în cimitirul dinozaurilor, Nikitin înțelesese că suprafața netedă a bitumului negru conservase ceva în genul unei fotografii care se reflectă, cine știe de ce, în văzduh. Dar cum era posibil să se obțină o fotografie fără plăci de bromură de argint, fără developare și fixare? Și — lucrul cel mai important — lumina difuză obișnuită nu creează nici o imagine; pentru asta e nevoie de o cameră obscură, adică un loc întunecos, prevăzut cu o fantă îngustă sau un orificiu, prin care, trecînd, razele luminoase produc imaginea răsturnată a obiectului aflat în focar. Ei, drăcie, și tiranozaurul din adîncul oglinzii părea răsturnat! Bine, dar…

Dezlegarea enigmei impunea un elan neobișnuit, o încordare tiranică a rațiunii și voinței, contopite într-un singur efort, în numele unui singur țel. Aștepta o inspirație salvatoare, dar aici, în traiul cotidian, obișnuit, inspirația nu venea. Ba, mai mult încă: toate cîte se întîmplaseră acolo, la patru mii de kilometri depărtare, în deșert, între dunele de nisip încinse deveneau tot mai depărtate. Cui să te destăinui? Dar parcă aici, în lumina palidă și ștearsă a unei seri friguroase de iarnă, îți mai venea să crezi în fantoma aceea din Țara Mirajelor? Și Miriam… Oare nu cumva și ea ieșise din viața lui, oare nu ajunsese și ea același miraj de mult dispărut?