Ivan Efremov: Umbra dinosaurului

Inima tînărului om de știință tresări ca într-o presimțire. Se ridică, ieși în întîmpinarea musafirei, care ținea în mînă o valiză mică, și făcură cunoștință.

— Miriam… Și mai cum? întrebă Nikitin.

— Nurgalieva. Dar puteți să-mi spuneți Miriam, răspunse zîmbind fata.

— Ei bine, Miriam, nu te sperie că expediția noastră e grea și pleacă atît de departe?

Ochii negri sclipiră ironic:

— Nu, de loc. Sînteți atît de bine echipați… Ieri, dispecerul mi-a spus că o deplasare cu expediția aceasta poate ține prea bine locul unui bilet de băi.

— Atunci, e-n regulă, conchise Nikitin și îi întinse mîna. Alege-ți mașina, care-ți place.

— Dacă se poate, aș merge pe „Vulturul” cu Marusia, se rugă fata.

— Ia te uită, femeile au și apucat să facă cunoștință, rîse paleontologul, ieșind în curte împreună cu Miriam.

— În definitiv, reluă Nikitin pe neașteptate, și eu te-am cunoscut aseară, pe strada Engels…

Se înclină în fața ei, în semn de salut, și se îndreptă spre poartă în timp ce fata se uita după el nedumerită.

Legănîndu-se și tresăltînd, mașinile străbăteau, înșiruite una după alta, drumurile pline de hîrtoape. În jurul lor se întindea ca-n palmă, cît vedeai cu ochii, stepa netedă, cenușie, presărată cu tufe de pelin, pe care soarele amiezii o încingea ca pe un cuptor. Cerul spălăcit, monoton și amenințător, fără nici un nor, atîrna greu deasupra stepei. Patru zile motoarele au duduit fără-ncetare. Deși înaintau anevoie, expediția era acum la vreo 400 kilometri de oraș și de calea ferată.

De-a lungul tuturor acestor patru sute de kilometri dunele înalte de nisip alternaseră cu colinele pietroase, cu stepa netedă plină cu tufe de pelin, cu solonceakurile [3] Solonceak — sol salin, sol sărăturos. (n.t.) alb-gălbui.

PinioaneLe mecanismelor de transmisie scrîșneau cumplit, motoarele huruiau, volanele înnegrite lunecau din mîinile transpirate și istovite ale șoferilor. Iar prețioasa benzină, din care aveau cu sutele de litri, se topea văzînd cu ochii, ca un fum albăstrui în stepa nemărginită.

O dată doar, în drumul lor, în faptul serii, zăriră ivindu-se de după o colină înaltă lumina ospitalieră a becurilor electrice: era o uzină de acid sulfuric. Mai încolo arareori aveau să întîlnească iurtele rotunde de pîslă — sălaș efemer al omului de pe aceste meleaguri, unde stăpîn veșnic este numai pustiul amorf, neschimbător…

Trecură pe lîngă uzină și înaintară mult, la lumina lunii strălucitoare, pe ultima bucată de drum mai ca lumea. Takîrurile [4] Takîr — sector de stepă lipsit de vegetație, acoperit cu argilă uscată și netedă — în limba uzbecă. (Nota red. ruse.) netede ca oglinda luceau aidoma unei puzderii de lacuri mici; suprafața lor tare îngăduia mașinilor să-și mărească viteza. Noaptea, stepa apărea tainică, ademenitoare.

Nikitin dădu ordin de oprire pentru popasul de noapte de abia cînd mașinile, stîrnind în urma lor nori groși de praf, începură din nou să se afunde în colbul care acoperea suprafața zgrunțuroasă a argilelor înfoiate.

Bivuacul fu scăldat în lumina puternică a lămpilor electrice, atîrnate la spatele automobilelor. Dar locul unde poposiseră nu era atrăgător. Picioarele se afundau ca în zăpadă în praful din care răsăreau ici, colo lujerele sfărîmicioase ale unor ierburi uscate.

Înaintea lor se întrezăreau prin pulberea de raze ale lunii colinele Laiilei, unde începea un alt pustiu, mai pietros, și mai arid — pustiul care ascundea în inima lui un cimitir de monștri fosili.

Dincolo de lanțurile nesfîrșite ale colinelor, presărate cu pietriș fumuriu se simțiră și mai izolați de restul lumii. Expediția se pierdu, ca în neant, în labirintul drumeagurilor, cotind, ocolind, coborînd sau urcînd. Cele trei mașini, devenite cenușii, trecură colinele și răzbătură în deșertul mort, nețărmurit, acoperit cu un strat de nisip mărunt. În zare tremura o boare încinsă, ale cărei trîmbe jucăușe ascundeau și estompau peisajul dezolant.

În fața membrilor expediției apăreau ispititoare lacuri albastre, crînguri minunate, piscuri înzăpezite, strălucind în depărtare. Uneori, aproape de tot, lîngă boturile teșite ale mașinilor, se năzăreau întinderile de necuprins ale mării, rotocoalele diafane de ceață închipuiau valuri înspumate… După cîteva minute, în locul mării apăreau șiruri de case albe, umbrite de arbori cu frunza deasă, aidoma celor din orașul pe care îl lăsaseră departe în sud, dincolo de nisipuri. Pînă și contururile mașinilor, atît de sobre și absolut distincte, începeau să se piardă, fie alungindu-se neînchipuit de mult, fie crescînd și înălțîndu-se asemenea unor elefanți giganți.

Se întuneca. Pentru ultima oară, în geana sîngerie a apusului se iviră, apoi dispărură, turnurile înalte, albastre și verzi ale unui castel fantomatic.

„Fulgerul”, stîrnind nori de praf și sfîșiind pînă departe negurile cu farurile sale puternice, își continua drumul în capul coloanei; acum puteau merge și ziua, și noaptea. „Dinozaurul” și „Vulturul”, așa cum e obiceiul pe drumurile colbuite, rămăseseră mai în urmă, ca valurile de praf să nu le ascundă drumul.

Motorul duduia uniform, îndemnînd la somn. Lîngă șofer, Nikitin ațipi, dar nu mult după aceea fu trezit de claxonul insistent al „Dinozaurului”, care venea după ei. „Fulgerul” opri; celelalte mașini se apropiară încet.

— Ce s-a întîmplat? îl întrebă Nikitin pe șoferul „Dinozaurului”.

— Nu pot să conduc, tovarășe șef, răspunse încurcat acesta. Mi se năzăresc tot felul de prostii.

— Cum se poate?

— Dar e adevărat, Serghei Pavlovici, întări Martin Martînovici. Ziua mirajele ni se par departe, dar acum apar chiar în fața nasului, de te trec sudorile!

— Dar eu cum conduc? replică șoferul-șef de la volanul „Fulgerului”.

— Tu mergi înaintea noastră, Vladimir, interveni șoferul „Vulturului”, care se apropiase și el de grup, iar noi în praful tău. La lumina farurilor apar tot felul de drăcovenii. Nu putem conduce.

— Prostii! se burzului șoferul-șef. Știu eu că uneori ai vedenii din pricina prafului, dar chiar să nu poți conduce…

— Ia încearcă și tu! Lasă-mă să merg în față! strigă șoferul „Dinozaurului”, jignit.

— Bine, fie, primi ursuz șoferul-șef.

Oamenii se urcară în cabine și mașinile demarară cu zgomot. „Dinozaurul”, legănîndu-și capota înaltă, depăși încet „Fulgerul”, acceleră și se mistui într-un nor de praf. Șoferul „Fulgerului” așteptă pînă ce colbul se.împrăștie, iar în razele farurilor prinseră să joace doar ici, colo firicele aurii, apoi porni și el.

Nikitin urmărea cu interes drumul, prin parbrizul șters de praf. Străbătură în goană cîțiva kilometri, fără să se întîmple nimic; șoferul începu să surîdă ironic, mormăind ceva în barbă. Mașina mergea netulburată, atenția începu să scadă. Deodată Nikitin simți că șoferul virează și că mașina se abate într-o parte. În față zări limpede o groapă enormă, rotundă, căptușită cu dale albe de piatră. Nikitin, uimit, se frecă la ochi; la marginea fascicolelor de lumină ale farurilor, în vîrtejurile de firicele de praf se aliniau clădiri înalte. Iluzia era atît de desăvîrșită, încît paleontologul tresări, iar șoferul scuipă cu năduf.

Clădirile dispărură, stepa se mistui în fîșii negre și galbene ca niște broderii, iar în calea lor se căscă pe nepusă masă o crăpătură neagră. Strîngînd din dinți, șoferul se încleștă de volan, străduindu-se să biruie iluzia optică. Nu trecură nici cîteva minute și în față răsări un pod boltit, foarte înalt, atît de vizibil, încît Nikitin se răsuci speriat spre șofer, dar acesta și frînase. În urma lor răsunau semnalele insistente ale „Vulturului”. Șoferul opri mașina, fumă o țigară, se spălă pe ochi, ridică parbrizul și porni îndîrjit mai departe. În fața mașinii prinseră din nou să apară fantomele de praf, înșelătoare, amenințătoare. Tensiunea nervoasă creștea. „Fulgerul” frîna și cotea cînd la stînga, cînd la dreapta, căutînd să ocolească piedicile inexistente, pînă ce, într-un tîrziu, șoferul oftă amarnic, scuipă și opri, începînd a vesti „Dinozaurului” prin semnale de claxon capitularea. Cînd praful se risipi, se apropie și „Vulturul”, care oprise mai de mult.