Ivan Efremov: Umbra dinosaurului

Nikitin închise ochii. O fracțiune de secundă — și fereastra întunecată, zăpada, frigul dispărură. Cu ochii minții, Nikitin contempla, rînd pe rînd, alte imagini.

Pereți albi, orbitor de albi, frunzare de un verde întunecat, țesute cu fir de aur dogoritor, arîkuri șopotitoare, nori arămii de praf…

Din nou merg, legănîndu-se, mașinile, în duduitul ritmic al motoarelor, prin văzduhul încins, tremurător, spintecînd lanțurile azurii ale straniilor miraje. Boarea fantastică, șerpuitoare, tremură deasupra unei cîmpii nemărginite, arse, capătă contururi mai limpezi, tot mai limpezi și… din ea se-nfiripă chipul atît de familiar al îndepărtatei Miriam. Paleontologul sări în picioare, trîntind pe dușumea fotoliul.

„Cum de nu mi-am dat seama de la început? De ce nu i-am spus-o atunci? își zicea el, în timp ce măsura odaia în lung și-n lat. Dar, mai pot să i-o spun și acum, trebuie să plec, să-i scriu…”

Nikitin nu-și putea stăpîni tulburarea; se simțea copleșit de ceva — ceva ce impunea o rezolvare imediată… Se va duce la ea, îi va spune totul. Chiar acum.

În agitația lui, făcu o mișcare stîngace și lovi vertebra dinozaurului, care se odihnea aproape de marginea mesei. Osul greu căzu cu zgomot și se sparse în mai multe bucăți. Savantul se dezmetici și se apucă să strîngă fărîmele împrăștiate.

Se simți rușinat, ca și cînd un străin i-ar fi ghicit visurile tainice. Aruncă o privire de jur împrejur, și din nou toate cele care-l înconjurau i se înfipseră ca niște săgeți în inimă. Aceasta e lumea lui — liniștită, simplă și luminoasă, deși uneori, poate, prea îngustă. Un dulap înalt, cu uși de sticlă, pe ale cărui polițe mai sînt încă atîtea comori necunoscute — vestigii ale vieții preistorice…

Pe urmă mai e și marea enigmă a umbrei trecutului. Oare e puțin pentru el, neîndemînaticul, gînditorul, veșnicul întîrziat — cum îi spunea învățătorul lui? Iaca, și cu Miriam a făcut la fel: a întîrziat, a întîrziat fără noimă să-i spună, acolo în munții Arkarlî, în valea ierburilor cîntătoare… Iar acum, cum s-o cucerească pe Miriam, cînd trebuie să fie stăpîn pe gîndurile lui, să-și consacre toate forțele științei, tocmai acum cînd dezlegarea tainei trecutului reclamă atîta timp și energie? Oare va reuși, va avea destule forțe pentru toate? Dar de ce e atît de sigur că Miriam îl iubește? Dacă iubește pe altcineva?

Nikitin se calmă deodată și se așeză iarăși în fotoliu.

Mintea omului nu voia să-și plece puternicele aripi în fața iraționalului. Fantoma dinozaurului trebuia să aibă o explicație oarecare!

Această dîrzenie în cele mai grele probleme, această revoltă împotriva credinței oarbe constituie trăsătura cea mai minunată a gîndirii omenești…

Și, totuși, gîndurile lui Nikitin se întorceau fără voie la expediția din deșert. Își amintea totul, pînă în cele mai mici detalii, îndeosebi ultimele zile înainte de a se întoarce la Moscova. Și în acest moment memoria tenace a naturalistului îi veni în ajutor.

Își aminti cum așteptase la hotel mașina în ziua plecării din orașul alb. Se întinsese pe un divan lat. Fereastra camerei dădea spre strada scăldată în soare. Obloanele erau închise; în camera semiobscură, printr-o crăpătură dintre obloane, pătrundea o rază pală de lumină.

Pe peretele opus ferestrei prinseseră a luneca niște umbre. Nikitin le urmărise involuntar și la un moment dat distinsese clar imaginea răsturnată a părții potrivnice a străzii. Se conturau cît se poate de net ramurile golașe ale plopilor, o casă scundă cu acoperiș nou-nouț, drugii de fier ai unei porți. Un om miniatural, răsturnat cu picioarele în sus, trecea în grabă, agitîndu-și într-un fel caraghios poalele burnusului…

În mintea lui Nikitin încolți ca fulgerul o idee: depresiunea aceea mică din munții Arkarlî, închisă, ca o căldare, adumbrită de stînci semețe… cheile acelea spre cîmpia întinsă, înguste ca o crăpătură, și drept în fața lor oglinda de bitum — dar bine, asta-i o cameră obscură naturală, enormă, al cărei focar poate fi determinat prin calcule! Acum înțelegea limpede cum s-a putut produce imaginea, dar… dar esențialul tot nu-l pricepea: Cum s-a imprimat imaginea, cum s-a putut păstra de-a lungul mileniilor acel joc fulgerător de umbre și lumină? Cunoștințele lui despre fotografie nu-i îngăduiseră pînă acum să găsească un răspuns.

— A! Ia stai!

Nikitin sări deodată în picioare și începu să cutreiere în lung și-n lat camera.

Imaginea fusese colorată! Trebuia să studieze cu atenție teoria fotografiei în culori.

A doua zi, paleontologul, care uitase de orice altceva, studia un manual gros de fotografie în culori. Se familiariză cu teoria culorilor și studie ochiul omenesc, după care, ajuns la ultimul capitol „Procedee speciale de fotografiere în culori”, dădu deodată peste o scrisoare a lui Niepce către Daguerre [8] Niepce Joseph — fizician francez, inventator al fotografiei și al camerei obscure (1765–1833). Daguerre Louis — om de știință și inventator francez, a perfecționat metodele de fotografiere (1789–1851). (Nota red. ruse.) , datînd din deceniul al patrulea din secolul trecut.

„…s-a constatat că lacul (pe bază de bitum) care acoperea placa se altera sub acțiunea luminii, că prin iluminare prin transparență, se producea ceva asemănător cu imaginea de pe un diapozitiv, și că toate nuanțele de culori se vedeau foarte clar”, scria Niepce.

Nikitin scoase un strigăt surd și strîngîndu-și tîmplele în palme, ca și cînd ar fi vrut să-și domolească gîndurile care o luau razna, citi mai departe:

„Cînd imaginea obișnuită era privită sub un anumit unghi cu raza de lumină incidență, efectul era nespus de frumos și interesant. Fenomenul acesta ar trebui pus în legătură cu fenomenul inelelor colorate ale lui Newton: probabil că o porțiune oarecare a spectrului impresionează bitumul, provocînd insesizabile diferențe de nivel în grosimea straturilor”…

Pagină cu pagină se contura tot mai limpede, tot mai viguros și mai trainic firul prețios al explicației fantomei tiranozaurului.

Astfel, Nikitin află că structura suprafeței netede a plăcilor fotografice se modifică sub acțiunea undelor de lumină staționare, că aceste unde lasă urme colorate, care nu au nici o legătură cu imaginea — în negru obișnuită, rezultat al acțiunii chimice a luminii asupra bromurii de argint de pe placa fotografică. Aceste urme ale imaginilor complexe, produse de undele de lumină, chiar puternic mărite, rămîn invizibile. Ele au o singură proprietate: reflectează selectiv lumina numai de o anumită culoare atunci cînd razele cad pe obiect într-un unghi anumit. Totalitatea acestor urme dă o minunată imagine în culori naturale.

Prin urmare, în natură lumina poate impresiona unele obiecte, ceea ce e suficient pentru obținerea unei imagini și fără ajutorul compușilor fotosensibili ai argintului. Or, tocmai acesta era punctul de reper care-i lipsea!

Nikitin iuți pasul. Zăpada se topea, de pe acoperișuri cădeau picături rare. Savantul, emoționat, grăbea spre Institut. Cele trei luni de muncă dăduseră roade: acum știa ce și unde să caute; cu ajutorul opticienilor, fizicienilor și fotografilor făcuse pași mari spre soluția problemei. Astăzi se decisese pentru prima oară să facă o comunicare în fața oamenilor de știință.

Subiectul comunicării și numele lui Nikitin adunaseră un auditoriu numeros. Paleontologul relată neobișnuita apariție a imaginii tiranozaurului și observă imediat în sală surîsuri ironice, amuzate. Nikitin se încruntă, dar continuă să vorbească rar și apăsat: