Ivan Efremov - Corăbii astrale

Fantezie științifică

— Când ați sosit, Alexei Petrovici? Nici nu mai știu câți au întrebat de dumneavoastră!

— Chiar astăzi! Dar bagă bine de seamă: nu sunt acasă pentru nimeni! Acum închide, te rog, fereastra din odaia alăturată.

Alexei Petrovici își scoase vechea lui manta de ploaie, își șterse cu batista sudoarea de pe față și după ce-și netezi părul blond, rărit pe la tâmple, se. așeză într’un fotoliu. Aprinse o țigară, dar se ridică îndată, negăsindu-și astâmpăr și porni să ninsoare încăperea în lung și în lat, strecurându-se printre dulapurile și birourile îngrămădite într’însa.

— E oare cu putință?! exclamă el cu glas tare.

Apropiindu-se de un dulap, el deschise în lături ușile lui masive, de stejar. În semiîntunerecul ce stăpânea între pereții dulapului, se deslușeau liniile albe ale rafturilor. Pe unul dintre ele se afla o cutie cubică, de carton galben, lucios și tare ca osul. De-a-curmezișul unei fețe a cubului era lipită o etichetă cenușie, acoperită de litere chinezești, desenate cu tuș negru. Ici, colo, pe celelalte fețe ale cutiei, se zăreau urmele rotunde ale ștampilelor poștale.

Cu degetele sale lungi și palide, Alexei Petrovici atinse ușurel cartonul.

— Tao-Li, prieten necunoscut! A sosit timpul să ne apucăm de lucru.

După ce închise cu grijă ușile dulapului, profesorul Alexei Petrovici Șatrov deschise o servietă roasă și ponosită de mult ce fusese purtată și scoase dintr’însa un caiet cu scoarțe cenușii, cu filele mucezite din pricina umezelii. Apoi, plin de băgare de seamă, se apucă să desfacă filele mucezite și lipite între ele, cercetând cu lupa coloanele de cifre înșiruite de-a-lungul lor.

Din când în când, părăsindu-le, profesorul începea să facă tot felul de calcule într’un alt caiet mai mare.

Grămăjoara de mucuri și de chibrituri arse din scrumieră creștea necontenit, iar aerul, din încăpere devenise albăstrui din pricina fumului de țigară. Sub sprâncenele stufoase, ochii nespus de limpezi ai profesorului Șatrov străluceau. Fruntea lui înaltă și gânditoare, maxilarele puternice și nările bine conturate, îți întăreau impresia că omul acela stăpânește o forță intelectuală neobișnuită, pe care o răspândea în jur prin toți porii făpturii Iui și care îi dădea înfățișarea unui fanatic.

În cele din urmă, savantul puse caietul de o parte.

— Da, șaptezeci de milioane de ani! Șaptezeci de milioane!! Șatrov făcu un gest brusc cu mâna, ca și cum ar fi vrut să străpungă ceva care se înălța aevea în fața lui, privi în jur, clipi din ochi cu șiretenie și exclamă iarăși: Șaptezeci de milioane!… Numai să nu-mi fie frică!

Profesorul tăcu și începu tacticos să facă rânduială pe masa de lucru. După ce isprăvi, se îmbrăcă și plecă acasă.

Șatrov intră grăbit în odaia sa. După ce aruncă o privire asupra statuetelor de bronz, răspândite prin toate ungherele, se așeză la birou și deschise un album. Pe masa biroului acoperită cu o mușama neagră și lucioasă, trona un crab de bronz, care purta în spinare o călimară uriașă.

Profesorul Șatrov era un pasionat pictor amator și își găsea întotdeauna liniștea, desenând. De astă dată însă, nici îndeletnicirea pe care o îndrăgea atât, nu-l ajută să-și potolească nervii. Pierzându-și răbdarea, Șatrov închise pe neașteptate albumul și se ridică. Luă un teanc de note muzicale și se așeză la vechea sa orgă. Curând, sunetele melodioase ale Intermezzo-ului de Brahms umplură toată încăperea. Cânta arareori și fără prea multă pricepere, dar întotdeauna se apuca plin de îndrăsneală să descifreze bucățile cele mai grele. Își îngăduia acest lucru numai atunci când era singur și din pricina asta nu se sinchisea de stângăcia lui.

Urmărind îndeaproape cu ochii săi miopi semnele portativului, profesorul își trecea prin minte toate amănuntele călătoriei făcute. Pentru un om ca el, deprins să-și desfășoare munca numai între cei patru pereți ai biroului, călătoria aceasta fusese cu totul neobișnuită.

Un fost elev de-al său, care părăsise facultatea de matematici și studiase astronomia, elaborase o teorie originală asupra mișcării în spațiu a sistemului solar. În răstimp, între profesor și Victor — așa se numea fostul său elev — se legase o strânsă prietenie. Din cele dintâi zile ale războiului, Victor plecase voluntar pe front și fusese repartizat la o școală de tanchiști, unde urmase niște cursuri îndelungate. În tot acest timp el muncise cu aceeași râvnă, străduindu-se să-și desăvârșească teoria. La începutul anului 1943, Șatrov primi o scrisoare, în care Victor îl anunța că izbutise să-și ducă lucrarea la bun sfârșit. Victor îi făgăduise să-i trimită caietul cu expunerea amănunțită a teoriei, de îndată ce va transcrie toate însemnările pe curat. Fusese ultima scrisoare pe care o primise Șatrov, căci, scurt timp după aceea, Victor căzuse într’o aprigă luptă de tancuri.

Și astfel, Șatrov nu mai primi caietul făgăduit. În urma unor asidue cercetări — fără niciun rezultat din păcate — ajunse la concluzia că Victor nu mai avusese vreme să-i trimită însemnările, deoarece unitatea lui intrase pe neașteptate în luptă.

Curând după terminarea războiului, Șatrov avu norocul să întâlnească chiar în orașul în care locuia, pe maiorul care comandase unitatea de tancuri; acesta luase parte la lupta în care căzuse Victor și se afla acum la Leningrad, pentru a urma un tratament medical. Maiorul îl încredința că tancul în care se afla Victor, nu arsese, deși fusese lovit în plin de un proectil și îi împărtăși speranța de a mai putea găsi caietul, negreșit, numai dacă Victor l-ar fi purtat asupră-i. După părerea lui, tancul se afla și acum pe locul unde se desfășurase lupta, deoarece la scurt timp regiunea fusese minată în întregime. Plin de nerăbdare, Șatrov plecase împreună cu maiorul într’acolo.

…Și acum, prin fața ochilor săi ațintiți asupra semnelor mărunte ale portativului, se perindau întâmplările pe care le trăise de curând…

— Opriți, tovarășe profesor! Niciun pas mai departe! strigă maiorul, care rămăsese puțin în urmă.

Șatrov, pe cât de uscățiv, pe atât de vioi, se supuse lăsându-și capul în piept.

Înaintea lor, pe întinderea scăldată de soare a câmpului, iarba înaltă și deasă stătea neclintită. Pe frunzele verzi ale copacilor, picăturile de rouă străluceau ca mărgăritarele; corolele pufoase și înmiresmate ale florilor albe, inflorescențele conice și violete de epilobium, se mândreau și ele cu aceleași podoabe. Gângănii mărunte cât un grăunte, desmorțite de soarele dimineții, bâzâiau și se roteau de zor pe deasupra ierbii înalte și lucioase. Ceva mai departe, pădurea răscolită cu trei ani în urmă de obuze, așternuse peste pământ umbra ei bogată și odihnitoare; doar ici, colo, zăreai presărate luminișuri, care aminteau rănile greu de vindecat ale războiului. Dar acolo, în chica îmbietoare și necosită a ierbii, se ascundea moartea semănată de mâna dușmanului și neînvinsă încă de vreme și de natură.

Iarba dăruise un vestmânt proaspăt și nou pământului sfârtecat de obuze, de mine și de bombe, brăzdat de șenilele tancurilor, presărat mai la fiece pas de schije și stropit de sânge…