Ivan Efremov - Corăbii astrale

Șatrov nu putu să-și desprindă multă vreme privirea de pe aceste lumini venite din universuri îndepărtate, dar Belschi, care se lăsase leneș pe speteaza, fotoliului, îl zori:

— Să ne continuăm cercetările! Nu vom avea prea curând o noapte la fel de minunată ca asta… și — apoi, telescopul va fi iar ocupat… Doriți să vedeți centrul universului nostru, axa în jurul căreia. se învârte „roata astrală” a Galaxiei [Galaxia — un sistem gigantic de stele, cum e de pildă Calea Lactee în care Soarele nostru intră și el, dar ca o stea de rând. Soarele descrie în jurul centrului dinamic al Căii Lactee o gigantică orbită, aproximativ în 220 milioane ani. (N. A.)] noastre?

Huruitul electro-motoarelor se auzi din nou. Șatrov simți platforma lunecând încetișor. În lentilele binocularului se ivi un roi de luminițe mici, opace. Belschi nu oprise cu totul mișcarea telescopului. Silueta lui uriașa continua să se miște imperceptibil și fără sgomot; prin fața ochilor lui Șatrov se perindau acum porțiuni din Calea Lactee, din regiunea constelațiilor Săgetătorului și a Șarpelui.

Explicațiile scurte pe care le rostea Belschi îi ajutară să se orienteze repede și să fie pe deplin lămurit asupra a tot ce vedea.

Lumina difuză a stelelor din Calea Lactee se risipi, ca un roi de nenumărate scântei, adunându-se apoi sub înfățișarea unui nor uriaș și prelung, brăzdat de două dungi întunecoase. Da jur împrejur străluceau, sbucnind (sic) parcă din adâncimile spațiului, câteva stele stinghere și singuratice, mai apropiate de Pământ.

Belschi opri mișcarea lentă a telescopului și întări puterea de mărire a lentilelor. Acum, câmpul vizual cuprindea un nor de stele aproape în întregime; era ca o masă densă și luminoasă, în care nu puteai distinge stele stinghere. În jurul acestei mase roiau, când apropiindu-se, când depărtându-se una de alta, milioane de stele. Zărind această lume de neînchipuit, care nu era cu nimic mai prejos de Soarele nostru, din punct de vedere al dimensiunii și al strălucirii, Șatrov se simți copleșit de o puternică deprimare.

— În această direcție, la o distanță de treizeci și cinci de mii de ani lumină [Ani lumină — unitate de măsură astronomică pentru distante, egală cu numărul de kilometri străbătut de raza de lumină într’un an (9,46 înmulțit cu 1012 Km. adică aproape 1013 (10.000 de miliarde) Km.). Astăzi astronomia utilizează ca unitate de măsură a distanței parsecul, egal cu 3,26 ani lumină. (N. A.)] se află centrul Galaxiei noastre, explică Belschi. Centrul însuși nu poate fi niciodată vizibil pentru noi, oamenii. Iată aci, aici la dreapta, o pată întunecată, de dimensiuni uriașe: aceasta e masa de materie neagră, care ascunde vederii noastre centrul Galaxiei. Dar în jurul acestui centru al Galaxiei se învârtesc toate stelele universului nostru, în jurul lui aleargă și soarele, cu o viteză de trei sute de kilometri pe secundă. Dacă n’ar exista paravanul acela negru, Calea Lactee ne-ar apărea cu mult mai luminoasă, iar bolta cerului nostru, atât de întunecată în timpul nopții, ar fi cenușie… Să trecem însă mai departe…

Telescopul se puse din nou în mișcare.

Șatrov observă că roiurile de stele erau brăzdate de niște dungi negre, lungi de milioane de kilometri.

— Aceștia sunt norii alcătuiți din pulberea de culoare închisă și din sfărâmăturile infime ale materiei, explică Belschi. După cum s’a stabilit cu ajutorul unor fotografii făcute pe niște plăci speciale, numai razele ultraviolete și infraroșii ale unor anumite stele, pot să-i străbată.

Șatrov rămase uimit, când în lentila telescopului apăru o nebuloasă care atârna în spațiu, ca un nor sfârtecat de vijelie; semăna cu un rotocol de fum luminos, presărat cu niște văgăuni negre și adânci. Deasupra și în dreapta acestei nebuloase se învolburau nișta fâșii cenușii și întunecoase, care se pierdeau în prăpăstiile fără fund ale spațiului interastral. Te treceau fiorii, când căutai să-ți imaginezi dimensiunile enorme ale acestui nor, alcătuit din particule infime ale materiei, care reflecta lumina stelelor îndepărtate. Întregul nostru sistem solar s’ar fi cufundat fără urme în oricare din văgăunile negre de pe întinsul nebuloasei.

— Să aruncăm acum o privire dincolo de limitele Galaxiei noastre, spuse Belschi.

În câmpul vizual al lentilelor binocularului se făcu un întunerec (sic) adânc. În adâncul nemăsurat, ochii lui Șatrov întâlneau rar, rar de tot, puncte luminoase abia perceptibile; erau atât de slab luminate încât strălucirea lor pierea aproape fără să provoace o senzație vizuală.

— Ceea ce vedeți acum desparte Galaxia noastră de alte grămezi de stele asemănătoare ei. Nu sunt stele, ci nebuloase, lumi întregi de stele, aflate la distanțe incalculabile de planeta noastră. Aci, în direcția constelației Pegasului, se deschid regiunile cele mai adânci ale spațiului, cunoscute până astăzi… Și acum să privim una din cele mai apropiate Galaxii cu dimensiuni și formă asemănătoare uriașului nostru sistem astral. Este alcătuită din miliarde de stele de diferite mărimi și luminozități, iar pe întinsul ei se află aceiași nori de materie întunecoasă; aceeași dungă formată din această materie îi încinge suprafața ecuatorului și e și ea înconjurată, tot așa ca și Galaxia noastră, de aglomerări sferice de stele. Aceasta este așa numita nebuloasă din constelația Andromedei. Ea este înclinată față de noi, așa că uneori o vedem dintr’o parte, iar alteori în plan…

Șatrov văzu un nor abia luminat, de forma unui oval prelung. Privind cu atenție, el putu să deosebească niște dungi luminoase așezate în spirală și despărțite prin niște intervale negre.

În centrul nebuloasei se deslușea o masă compactă, luminoasă, formată probabil din aglomerări de stele mai dense, care se contopiseră într’un tot ce cuprindea spații imense. De la această masă porneau protuberanțe, care se încovoiau în spirală, abia perceptibile ochiului. În jurul ei se întindeau niște dungi mai rarefiate și opace, despărțite între ele de niște cercuri întunecoase; la extremitățile lor și mai ales în partea inferioară a câmpului vizual, dungile circulare se fărâmițau într’o serie de pete rotunjite.

— Uitați-vă! Pe dumneavoastră, ca paleontolog, lucrul acesta trebue (sic) să vă intereseze în mod deosebit! Lumina, care ajunge acum la ochii dumneavoastră a pornit dela această Galaxie acum un milion de ani… Omul nu apăruse încă pe pământ!

— Și aceasta este una din Galaxiile apropiate! murmură Șatrov îngrozit.

— De sigur! (sic) Noi cunoaștem astăzi Galaxii care se află la distanțe de cinci sute de milioane de ani lumină! Aproape cinci sute de milioane de ani aleargă lumina, cu o viteză de zece trilioane [Un trilion = O mie de miliarde (N. T.)] de kilometri pe an! Ați văzut ast’fel de Galaxii în constelația Pegasului…

— De neînchipuit! N’are niciun rost să mi-o mai spuneți, deoarece tot nu se pot închipui astfel de distanțe, străbătând abisurile fără de margini și fără putință de a fi măsurate…

Belschi trosni ușor din degete.

— Noi, astronomii, ne orientăm acum în spațiu cu o mai mare siguranță, deși mai sunt multe lucruri pe care nu le putem înțelege. Dar priviți acum… Telescopul nostru este îndreptat spre nebuloasa Andromedei. Nu departe se află constelația Triunghiului: încoace, mai la stânga și mai jos, spre orizont… Aici se vede nespus de limpede minunata nebuloasă „M-33”, Galaxia cea mai apropiată de planeta noastră. Dacă vom întoarce telescopul exact în partea opusă, încolo, către Ursa Mare și Câinii de Vânătoare, vom găsi două Galaxii îndepărtate și abia vizibile… ele corespund așezării Galaxiilor Andromedei și „M-33”.