Ivan Efremov - Corăbii astrale

În fața lui Șatrov se iviră tancurile distruse. Erau ascunse pe jumătate în buruieni și aveau carapacele de oțel ciopârțite și năpădite de rugină; cu țevile turnurilor când ridicate semeț în văzduh, când plecate cu umilință în pământ, păreau în mijlocul câmpului înflorit niște înspăimântătoare cocoașe. Ceva mai la dreapta, în adâncitura unei mici văgăuni, zăceau încremenite trei tancuri arse, îngrămădite unul peste altul. Tunurile nemțești priveau drept în ochii lui Șatrov, ca și cum o ură de moarte le-ar fi îmboldit și acum să țintească pline de furie mestecenii albi și firavi, adunați la marginea pădurii.

Ceva mai departe, pe un mic dâmb, un tanc încălecase un altul răsturnat într’o rână. Tufele de ivan-ceai [Ivan-ceai — plantă specific rusească, din care se prepară un surogat de ceai. (N. T.)] lăsau să se vadă o parte din turela pe care era desenată o cruce de un alb spălăcit. Mai la stânga se zărea un alt tanc, cu blindajul acoperit de o culoare gris-roșiatică; țeava lungă a tunului era aplecată spre pământ, iar capătul ei îngropat în iarba deasă.

Pe tot întinsul câmpului înflorit nu aflai străbătând nicio potecă și nu simțeai nicio urmă de om sau altă vietate; în desișul buruienilor nu se auzea niciun sgomot. Când și când, liniștea desăvârșită a văzduhului era turburată de strigătul speriat al unei gaițe, sau de huruitul depărtat al vreunui tractor.

Maiorul, urcat pe trunchiul unui copac doborît, stătu nemișcat multă vreme. Cei doi oameni care-l însoțeau și șoferul lui îi împărtășiră tăcerea, păstrând și ei o clipă de reculegere în amintirea ostașilor sovietici care luptaseră pe acele locuri…

Scena aceasta îi reaminti fără voie lui Șatrov de inscripția latină plină de o solemnă tristețe, aflată deasupra ușii de intrare a sălilor de anatomie:

„Hic locus est ubi mors gaudet securrere vitam”, ceea ce însemnează: „Acesta este locul unde moartea triumfă, ajutând vieții”.

Comandantul grupului de pionieri, un sergent mic de stat se apropie de maior.

Buna lui dispoziție i se păru lui Șatrov cam deplasată.

— Putem să începem, tovarășe maior? întrebă el cu un glas răsunător. De unde s’o pornim?

— De aici, spuse maiorul, arătând cu bastonul către un tufiș de păducel. Direcția, de-a-dreptul spre mesteacănul de colo…

Sergentul și cei patru ostași, care-l însoțeau, se apucară să curețe câmpul de mine.

— Dar tancul lui Victor pe unde-i? întrebă Șatrov cu jumătate de glas. Văd împrejur numai tancuri nemțești.

— Priviți în partea asta! spuse maiorul, arătând cu mâna spre stânga. Uitați-vă acolo… De-a-lungul grupului de plopi… Micul mesteacăn de pe culmea dealului îl zăriți? Da?… Ei bine, în dreapta lui se află un tanc…

Șatrov își încordă privirea. Într’acolo, un mic mesteacăn, rămas ca prin minune nevătămat pe câmpul de luptă, își înălța în văzduh freamătul sfios al ramurilor gingașe și plăpânde. La doi pași de tulpina lui, în mijlocul buruienilor, se ridica un morman de.metal sfărâmat, care părea de departe o uriașă pată roșiatică, brăzdată de dungi negre.

— Vedeți? întrebă maiorul și la gestul de încuviințare al profesorului, adăugă: Ceva mai la stânga, colo în față, este tancul meu… Uite, tancul acela ars, de culoare neagră, roșiatică… În ziua aceea am…

Glasul maiorului se frânse fără veste, iar Șatrov nu-i mai auzi spusele.

— Gata! strigă sergentul, apropiindu-se de ei, îndată ce isprăvi lucrul.

Profesorul și maiorul porniră într’acolo. Tancul îi apăru lui Șatrov asemeni unui craniu uriaș, ciopârțit, în care rânjeau găurile negre ale proiectilelor. Carapacea de oțel, îndoită și rotunjită de tăria flăcării, era acoperită de rugină.

Ajutat de șofer, maiorul se urcă pe tancul distrus, își vârî capul prin deschizătura turelei și aruncă o privire înăuntru. Șatrov se cățăra și el pe partea dinainte a blindajului și se opri în fața lui. Maiorul își trase umerii din deschizătura turelei, clipi din ochi, orbit de lumina puternică a soarelui și-i spuse cu asprime:

— Dumneavoastră nu trebuia să urcați… Împreună cu sergentul voi controla fiecare colțișor… Numai dacă nu vom găsi nimic, veți putea cerceta și dumneavoastră încăperea tancului, ca să vă încredințați…

Sergentul se strecură cu multă îndemânare în pântecul învelit cu carapacele de oțel și-i ajută maiorului să intre și el. În cuprinsul tancului stăpânea un aer greu, îmbibat de un miros de mucegai și de ulei. Deși lumina zilei pătrundea din belșug prin găurile proiectilelor, maiorul aprinse lanterna, voind să aibă mai multă siguranță. Stând aplecat, el se străduia să deosebească în haosul de metal sfârtecat, ce anume fusese distrus în întregime: mai apoi încercă să se transpună în situația ostașului care comandase tancul, nevoit să ascundă în cuprinsul încăperii blindate un lucru de preț și se apucă îndată să cerceteze în mod sistematic toate ungherele și ascunzătorile posibile.

În răstimp, sergentul se furișase în cabina motorului și se tot învârtea pe acolo, gâfâind.

Șatrov, care rămăsese să-i aștepte afară, lângă deschizătura turelei, își muta greutatea corpului când pe un picior, când pe altul. De fiecare dată, nisipul presărat pe carapacea de oțel îi scârțâia sub tălpi.

Obosit de atâta căutare zadarnică, maiorul era cât pe ce să-și piardă orice nădejde… deodată, privirile îi căzură asupra unui port-hart, vârît între perna și speteaza unui scaun, care scăpase nevătămat, ca prin minune. Plin de nerăbdare, îl trase de acolo și începu să-I cerceteze cu băgare de seamă. Pielea albicioasă și scorojită rămăsese intactă; prin învelișul mat al celuloidului se deslușea o hartă înverzită de mucegai. Chipul maiorului se încruntă; cu sufletul stăpânit de teama unei noi desamăgiri, el desprinse încetișor copcile ruginite ale porthartului și găsi sub harta împăturită un caiet cu scoarțe cenușii.

— Mda, mda! mormăi maiorul, ne mai putându-se stăpâni.

— Ați găsit? întrebă Șatrov, aplecându-se îngrijorat deasupra turelei.

— Ceva am găsit… uitați-vă și dumneavoastră, răspunse maiorul, întinzându-i port-hartul prin deschizătura turelei.

Șatrov îl luă nerăbdător, scoase caietul și desfăcu cu grijă foile lipite între ele și îndată ce văzu coloanele de cifre scrise de mâna lui Victor, scoase o exclamație de bucurie.

Maiorul se strecură afară. O adiere ușoară de vânt aduse până la ei mirosul înmiresmat al florilor. Mesteacănul mlădios își fremăta frunzișul, plecându-și crengile deasupra tancului, ca și cum ar fi fost cuprins de o tristețe nemărginită. În înaltul albastru al cerului, nori albicioși pluteau alene, iar în depărtare se auzea strigătul somnoros și monoton al cucului…

Șatrov nici nu băgă de seamă că ușa se deschisese încet și soția lui intrase în odaie. Cu ochii albaștri și plini de bunătate, ea îl privi îngrijorată, așa cum stătea, îngândurat, cu mâinile uitate pe clapele de sidef ale orgei.

— Pot să pun masa, Alioșa?

Șatrov lăsă încetișor capacul orgii.

— Pui iarăși ceva la cale, nu-i așa? întrebă ea aproape în șoaptă, scoțând farfuriile din bufet.

— Poimâine plec la observator, la Belschi, pentru două-trei zile.