Ivan Efremov - Corăbii astrale

Davîdov își mângâie ușor tâmplele cu vârful degetelor, ceea ce însemna că se află în încurcătură sau că-i pare rău de ceva…

În dreapta locului — unde se afla colțul ieșit al digului de beton — se deschidea o alee largă de palmieri; coroanele lor bogate, ca niște pămătufuri alintau reflexe de bronz luminos și ascundeau în spatele lor casele albe și frumoase, înconjurate de răzoare de flori. Ceva mai departe, pe un promontoriu, verdeața unor mici arbuști pășea spre apă. În preajma lui se legăna ușor o luntre albastră cu dungi negre; câțiva tineri, băieți și fete, lungiți pe fundul ei, își pârjoleau în soarele dimineții, trupurile svelte și bronzate; deseori ei se sbenguiau (sic) prin apă, râzând plini de voioșie.

Ochii presbiți ai profesorului deslușeau prin văzduhul străveziu toate amănuntele țărmului. Un răzor rotund de flori, în mijlocul căruia se înălța o plantă ciudată îi atrase luarea aminte. Iii loc de tulpină se ridicau dela pământ, îndesite ca într’o perie, niște frunze argintii, în formă de lame. Deasupra lor, aproape la înălțimea unui om, se ridica o inflorescență roșie ca un fus.

— Nu știți ce fel de plantă e asta? îl întrebă el, plin de curiozitate, pe ofițer.

— Nu știu! răspunse cu nepăsare tânărul marinar. M’am uitat și eu la ea, căci am auzit vorbindu-se adeseori că este o raritate… Dar spuneți-mi, Ilia Andreevici, e adevărat că ați fost marinar în tinerețe?

— Am fost! Ce importanță are asta acum? mormăi profesorul posomorât și nemulțumit că ofițerul schimbase vorba. Mai bine…

De undeva, de după clădirile aflate în stânga lor, răsună țiuitul strident al sirenei, care începu să se rostogolească îndată, la nesfârșit, pe întinderea liniștită a apei.

Ofițerul își încordă toată atenția. Davîdov rămase liniștit, uitându-se cu nedumerire în jur.

Aceeași liniște proaspătă a dimineții plutea pe deasupra orășelului și a golfului deschis larg spre depărtarea albastră a oceanului. Profesorul își îndreptă privirea spre luntrea tinerilor care se pârjoleau la soare.

O fată oacheșă, de bună seamă o indigenă, se ridică în picioare pe pupa luntrii, făcu un semn cu mâna spre marinarii ruși și sări în apă. Florile roșii presărate în țesătura costumului ei de baie, sparseră oglinda verzuie a apei și rămaseră îngropate în adâncul ei străveziu. O barcă ușoară, cu motor, trecu spre port, lunecând cu repeziciune. O clipă mai târziu se opri pe chei un automobil; din el coborî căpitanul „Vitim”-ului, care se apucă să alerge îndată spre vapor. Un Șirag de stegulețe, atunci ridicate, fluturară de-a-lungul catargului de semnalizare. Căpitanul se urcă pe puntea de comandă. Abia mai putea să răsufle și își ștergea întruna sudoarea de pe față, cu mâneca imaculată a uniformei.

— Ce s’a întâmplat? începu ofițerul secund. N’am înțeles acest semn…

— Avral! [Avral — mobilizare a întregului echipaj pentru o lucrare urgentă. (N.T.)] strigă cu un glas asurzitor căpitanul. Avral! și apucă mânerul telegrafului. Sunt gata mașinile?

Căpitanul se aplecă deasupra tubului acustic și dete câteva ordine scurte:

— Toată lumea pe punte! Închideți ieșirile! Degajați puntea! Desprindeți otgoanele!

— Russians, what shall you do? [Rușilor, ce aveți de gând să faceți? (N. A.)] răsună deodată întrebarea alarmată a megafonului de pe vaporul vecin.

— Go ahead! [Să mergem în întâmpinare! (N. A.)] răspunse fără întârziere căpitanul Vitim-ului.

— Well! At full spead! [Bine! În plină viteză! (N. A.)] se auzi răspunsul mai liniștit al englezului.

Clipocitul înnăbușit al apei de sub pupă pătrunse în auz fără veste; corpul „Vitim”-ului se cutremură, iar cheiul pluti agale spre dreapta. Agitația de pe punte îl îngrijoră pe Davîdov; îi tot arunca priviri întrebătoare căpitanului, dar acesta, preocupat de manevrarea vaporului, părea că nu mai observă nimic din ceea ce se petrecea în jur.

Sgomotul (sic) valurilor se auzea ca și înainte; apa era domoală, liniștită, iar pe cerul arzător și limpede nu se zărea nici urmă de nor.

„Vitim” își luă avânt și porni în largul oceanului, lunecând cu repeziciune.

Căpitanul răsuflă ușurat și-și scoase batista din buzunar. Aruncându-și privirea ageră asupra oamenilor aflați pe punte, înțelese că așteptau cu toții plini de îngrijorare, lămuririle lui.

— Vine un val uriaș din spre Nord-Est. Cred că singura posibilitate de a scăpa vaporul este să-l înfruntăm în larg, în plină viteză a mașinilor… Cât mai departe de țărm!

Apoi își întoarse privirea spre cheiul care se subția din ce în ce, părând că apreciază din ochi depărtarea.

Ofițerul secund, care dispăruse într’o clipă de pe puntea de comandă, pentru a supraveghea manevrele de pe punte, se ivi din nou, cu chipul roșu de emoție.

Privind peste prora vaporului, Davîdov văzu un șir de valuri mari, care se îndreptau spumegând, spre țărm. În urma lor, aidoma grosului unei armate, care urmează detașamentele sale de avangardă, înainta amenințător, ștergând luciul albastru ce acoperea oceanul în depărtare, creștetul neted al unui uriaș val cenușiu.

— Echipajul să se ascundă în cală! ordonă căpitanul, apăsând brusc pe mânerul telegrafului.

Cele dintâi valuri creșteau pe măsură ce se apropiau de țărm, înălțându-se ca niște coame. Prora „Vitim”-ului se smuci pe neașteptate, se ridică o clipă deasupra apei și apoi se afundă de-a-dreptul sub creasta valului următor. O plesnitură moale și grea sgudui (sic) parapetul punții de comandă, de care Davîdov își încleștase mâinile. Puntea vaporului se cufundă sub apă; în fața punții de comandă se ridică un nor de stropi strălucitori, ca o perdea de ceață. O clipă mai târziu, bordul „Vitim”-ului ieși de sub apă și prora lui se ridică iarăși deasupra valurilor. Puternici le mașini se cutremurau undeva, în adâncul calei, împotrivindu-se cu disperare puterii valurilor, care opreau vaporul și căutau să-l poarte spre țărm, ca să-l sfărâme de pieptul vârtos al pământului.

Pe creasta valului uriaș, care se ridica în văzduh cu un geamăt înspăimântător, devenind tot mai abrupt, nu se zărea nicio pată de spumă. Peretele de apă masiv și de nepătruns înainta cu o iuțeală vertiginoasă; luciul lui opac îi aminti lui Davîdov de povârnișurile stâncilor de bazalt din munții din Primorie. Greu ca și bazaltul, valul se înălța tot mai sus, ascunzând cerul și soarele; creștetul lui din ce în ce mai ascuțit se. Înălțase acum deasupra catargului din față al „Vitim”-ului. Un întunerec din ce în ce mai înfiorător se lăsa în prăpastia adâncă și neagră dela poalele muntelui de apă, în care vaporul luneca, părând că-și primește cu resemnare lovitura de moarte.

Oamenii aflați pe puntea de comandă își plecară capetele fără să vrea, înfricoșați de furia deslănțuită a elementelor naturii; muntele de apă era gata să se prăbușească peste ei. Vaporul se smuci ca într’un spasm, oprit din goana sa spre ocean. Cei șase mii de cai putere, care învârteau elicea, scrâșneau neputincioși, înfrânți de puterea aceea fără de seamăn…

Prima smucitură îi înghesui pe toți în peretele parapetului, strivindu-i. Nu trecu nicio clipă și apa năvăli mugind pe punte, prăbușindu-se de undeva din înalt, orbindu-i și asurzindu-i.