Ivan Efremov - Corăbii astrale

Belschi îi mai arătă încă multă vreme lui Șatrov diferite regiuni ale boltei înstelate. În cele din urmă, Șatrov îi mulțumi călduros, căci el, întocmai ca Virgiliu [Virgiliu — mare poet roman, autorul „Eneidei”. Poetul italian Dante, în opera sa „Divina Comedie”, l-a înfățișat pe. Virgiliu ca pe călăuza sa în lumea de dincolo de mormânt. (N. A.)], îl călăuzise prin spațiile astrale. Se întoarse în odaia lui și se culcă, dar nu putu să adoarmă decât într’un târziu.

Înaintea pleoapelor coborîte roiau mii de corpuri cerești, pluteau nori imenși de aglomerații de stele, perdele negre de materie rece și fulgi uriași de gaz luminos.

Și toate acestea stăpâneau o întindere de bilioane [Un bilion = un miliard (N. T.)] și trilioane de kilometri, fiind împrăștiate într’un gol rece și înspăimântător; erau despărțite de distanțe de neînchipuit, în spațiul cărora se înscăunase întunerecul (sic) cel mai deplin și pe care îl străbăteau torente de emanații ucigătoare. Stelele sunt niște enorme condensări de materie, materie presată de forța gravitației și care, sub acțiunea acestei presiuni, desvoltă (sic) o înaltă temperatură. Temperatura aceasta înaltă provoacă reacții atomice în lanț [Reacția atomică în lanț — reacția atomică care se desvoltă în substanțe, fără o acțiune externă constantă, ci numai în urma unui impuls inițial (N. A.)], care măresc emisia de energie. Pentru ca stelele să-și poată păstra echilibrul și să nu explodeze, energia aceasta a lor trebue să fie aruncată în spațiu, în cantități uriașe, sub formă de căldură, lumină și raze cosmice [Razele cosmice — radiație extraordinar de dură, ucigătoare chiar, care vine pe pământ din spațiul interplanetar, dar care este reținută de straturile superioare ale atmosferei. Procesele atomice care provoacă aceste radiații atât de puternice sunt încă necunoscute. (N.A.)].

Și în jurul acestor stele, ca în jurul unor uzine de forțe, care lucrează cu ajutorul energiei atomice, se rotesc planetele pe care ele le încălzesc.

Aceste sisteme planetare, împreună cu miliardele de stele izolate și cu materia întunecată și răcită, care formează un alt sistem enorm, asemănător cu o roată Galaxică, gonesc cu o iuțeală vertiginoasă în adâncurile nemăsurate ale spațiului. Uneori, stelele se apropie între ele, dar apoi se îndepărtează din nou, pentru miliarde de ani, ca niște corăbii astrale. Iar într’un spațiu și mai vast se găsesc niște galaxii izolate, asemănătoare și ele unor corăbii, de astă dată mai mari, care schimbă între ele semnale luminoase în cuprinsul nemărginit al oceanului de întunerec și frig.

Un sentiment vecin cu groaza puse stăpânire pe Șatrov, când acesta își închipui imaginea vie și clară a universului, cu frigul ucigător și disperat al vidului în care se află împrăștiate masele de materie incandescentă la temperatură de necrezut și nu mai puțin ucigătoare. Șatrov își închipui distanțele inaccesibile oricăror forțe, durata neverosimilă a proceselor care se petrec acolo și în care grăunciori de praf, cum ar fi pământul nostru, nu prezintă nicio importanță. Dar în același timp, o admirație plină de mândrie pentru mintea omenească alunga cumplita imagine a universului astral. Viața scurtă și atât de plăpândă, care poate să existe numai pe planete asemănătoare pământului pâlpâie ca niște luminițe mici, undeva prin abisurile negre și stăpânite de moarte ale spațiului.

Toată rezistența și forța vieții rezidă în organizarea ei extrem de complicată, pe care noi de abia acum începem s’o înțelegem, organizare dobândită în decursul a milioane de ani de desvoltare (sic) istorică, de luptă între contradicțiile interioare, de nesfârșită primenire a formelor vechi prin altele noi, superioare.

În aceasta constă forța vieții, avantajul ei față de materia moartă, care participă în mod inert la procesele cosmice și care nu suferă mari transformări și nu se perfecționează. Și cu toată groaznica dușmănie a forțelor cosmice, viața continuă să se desvolte și dă în cele din urmă naștere la gândire; gândirea pune stăpânire pe forțele naturii, îi analizează legile ei și învinge cu ajutorul acestora natura însăși.

Și pe pământul nostru și acolo, în adâncimile spațiului, înflorește viața, izvor puternic de gândire și de voință, care se va transforma în viitor într’un torent uriaș, revărsându-se în întreg universul. Torentul acesta va reuni pârâiașele stinghere și risipite într’un imens ocean de gândire. Descoperirea păstrată în cutia lui Tao-Li era cea mai bună garanție…

Într’un târziu, Șatrov înțelese că impresiile pe care le trăise în noaptea aceea, treziseră din nou puterea creatoare a gândirii sale care i se păruse în ultima vreme amorțită.

Hotărî să-și continue mai departe cercetările, fără să fie înfricoșat de noutatea pe care ar descoperi-o, oricât de neverosimilă ar părea ea.

Ofițerul secund al vaporului „Vitim” stătea rezemat de. parapetul bordului scăldat de razele soarelui. Marele vapor părea că dormitează pe întinderea verzuie a valurilor care se legănau leneș; sclipirile orbitoare ale luminii, lunecând din oglinda apei, îl vegheau de jur împrejur. În preajmă se înălța fumul unui vapor englezesc lung și cu prora ridicată, cu cele două cruci albe ale catargurilor (sic) masive, balansându-se alene.

Marginea de sud a golfului, asemenea unei linii drepte și negre din pricina umbrei adânci, era întretăiată de spinările roșii, violete, adesea brăzdate de dungi liliachii ale munților.

Auzind niște pași hotărîți ofițerul își aruncă privirea spre trapa punții și văzu ivindu-se capul masiv și umerii largi ai profesorului Davîdov:

— Așa de dimineață, Ilia Andreevici?

Clipind din ochi, Davîdov se uită tăcut în depărtările însorite și apoi se întoarse spre ofițerul care zâmbea.

— Vreau să-mi iau rămas bun dela insulele Havai… Ce loc plăcut… Plecăm curând?

— „Șeful” e plecat pe țărm să îndeplinească formalitățile necesare. Altminteri totul e gata… Îndată ce se întoarce căpitanul, plecăm! De-a-dreptul acasă!

Profesorul dădu din cap și-și scoase țigările din buzunar. El gusta din plin și cu pasiune odihna și se bucura de zilele de Inactivitate silită, atât de rare în viața unui adevărat savant. Davîdov se întorcea din San-Francisco, unde luase parte ca delegat la congresul geologilor și paleontologilor, cercetătorii trecutului Pământului.

Savantul dorea să se înapoieze în țară pe un vapor sovietic, iar „Vitim” venise tocmai la timp. Cât de plăcută fusese pentru el această escală pe insulele Havai! Avusese astfel putința să cunoască îndeaproape natura acestei țări, înconjurată de întinderea nemărginită a apelor Oceanului Pacific. Acum, privind în jur, Davîdov își simțea sufletul cuprins de o și mai mare bucurie, la gândul că foarte curând se va întoarce în patrie. Nenumărate gânduri, care de care mai vrednice de a fi luate în seamă, se adunaseră în mintea lui în aceste zile de cugetare domoală și liniștită. Idei noi îl frământau, cerându-i imperios a le rosti, a la verifica, a le. confrunta și desvolta cât mai curând. Dar acest lucru nu-l putea face aici, în cabina vaporului: nu avea la îndemână nici însemnările, nici cărțile și nici colecțiile necesare…