Ivan Efremov - Corăbii astrale

— Nu te mai recunosc, Alioșa! Tu, care nu ieșeai din casă cu lunile și-ți treceai vremea numai și numai aplecat asupra mesei de lucru… așa, din senin… ce s’a întâmplat cu tine? Bănuiesc că la mijloc este înrâurirea…

— Înrâurirea lui Davîdov, de sigur? îi întregi Șatrov spusele, râzând. Zău că nu, Oliușca! El habar n’are…. Doar nu l-am mai văzut din 1941…

— Dar nu e săptămână să nu vă scrieți…

— Exagerezi, Oliușca! Davîdov este plecat acum în America, la Congresul Geologilor… Tii… bine că mi-ai adus aminte… zilele astea trebue să se întoarcă… Chiar astăzi o să-i scriu!

— De bună seamă că sunt surmenat… Și îmbătrânesc… Părul îmi cărunțește, îmi cade și… parcă mă prostesc pe zi ce trece, mormăia Șatrov uneori, în vreme ce-și cerceta hârtiile aflate pe masă, sau se apuca să scrie.

Încă de mult se simțise cotropit de o oarecare moleșeală. Păinjenișul monoton al ocupațiilor de fiecare zi se țesea de ani întregi în jurul lui, învăluindu-i creierul. Gândul nu mai țâșnea în sbor cu vioiciunea de odinioară și nu-și mai întindea până departe aripile-i puternice. Pășea ca un cal împovărat, sigur, încet și plictisit. Șatrov înțelegea că starea lui se datora oboselii pe care o strânsese într’însul de atâta vreme. Prietenii și colegii îl sfătuiseră în repetate rânduri să caute cât mai des răgazul unor clipe plăcute, ba chiar să-și ia un concediu îndelungat. Dar profesorul nu știa nici să se odihnească, nici să țină seamă de ceea ce era străin de preocupările lui.

— Mai dați-mi pace! La teatru n’am mai fost de douăzeci de ani, iar la țară n’am stat de când m’am născut! le repeta întruna, ursuz, prietenilor.

În același timp însă, savantul își dădea seama că starea de care era cuprins, nu este nimic altceva decât prețul izolării lui îndelungate, prețul restrângerii involuntare pe care o suferise sfera sa de activitate și că plătește toate acestea prin lipsa de putere și de îndrăsneală a gândirii. Izolarea pe care și-o impusese, deși pe de ’o parte îi dăduse posibilitatea unei mari concentrări, pa de altă parte îl închisese ermetic într’o încăpere întunecoasă, lipsindu-l de legăturile cu viața și lumea din jur, atât de bogate și variate. Trebuia să evadeze din această captivitate a rutinei.

Șatrov plecă la observatorul astronomic din Pulcov, reclădit de curând, în urma distrugerii barbare pe care o suferise din partea nemților.

Aici fu primit în chip deosebit de călduros și de prietenos. Îl găzdui chiar directorul observatorului, academicianul Belschi, într’una din odăile căsuței sale. Șatrov căută să se familiarizeze cu orarul de activitate al personalului observatorului, care era cu totul neobișnuit; noaptea și-o petreceau cu toții studiind bolta, iar a doua zi lucrul începea nespus de târziu. Trei zile după ce sosise, printr’o întâmplare, unul dintre cele mai puternice telescoape ale observatorului rămase liber; cum noaptea se vestea prielnică pentru cercetarea bolții, Belschi se oferi să-l călăuzească pe Șatrov, ajutându-l să facă observații asupra acelor regiuni ale cerului, despre care pomenea Victor în caietul lui.

Încăperea în care se afla uriașul telescop, părea mai curând secția unei mari uzine decât un laborator științific. Construcțiile metalice complicate constituiau o enigmă pentru Șatrov, care rămăsese pe de-a’ntregul străin de toate realizările tehnicii; se gândi o clipă că bunul său prieten, profesorul Davîdov, amator dr orice fel de mașini, ar fi știut să aprecieze așa cum se cuvine lot ceea ce se vedea acolo. În cuprinsul turnului rotund se aflau o sumedenie de postamente, pe care erau așezate tot atâtea aparate electrice. Asistentul lui Belschi mânuia plin de siguranță și cu nespusă îndemânare tot felul de întrerupătoare și butoane. Undeva, în depărtare, se auzi huruitul surd al unor mari electromotoare; cupola turnului se puse în mișcare îndată, iar telescopul uriaș, ce părea o țeavă de tun cu peretele ajurat, se aplecă mai mult spre orizont. Sgomotul (sic) încetă brusc; se auzea acum vâjâitul altor electromotoare, de o mai mică intensitate, care se aflau în apropierea lui Șatrov. Mișcarea telescopului devenise inperceptibilă (sic). Belschi îl invită să se urce pe o scăricică ușoară, făcută din duraluminiu, iar Șatrov rămase foarte surprins, găsind fixat pe platforma dela capătul scării un fotoliu comod și destul de mare pentru a le îngădui amândorura (sic) să se așeze. Alături pe o măsuță, se aflau niște aparate. Belschi trase spre el o bară metalică prevăzută cu două binoculare, asemănătoare cu cele pe care le folosea Șatrov în laborator.,

— Un aparat care permite ca observațiile să fie făcute de două persoane în același timp, explică Belschi. Vom privi amândoi aceeași imagine din telescop.

— Știu, astfel de aparate întrebuințăm și noi biologii, răspunse Șatrov.

Dar din adâncul sufletului său, profesorul era nedumerit. El își închipuise observatorul astronomic ca un turn întunecos, unde astronomul, chircit sub telescop și înconjurat de liniștea nopții, privește stelele numai cu un singur ochi. Nici pomeneală însă… Încăperea turnului, deși slab luminată, era totuși luminată, și doar platforma pe care se aflau era umbrită de câteva ecrane mari. EI nu se ghemuise sub telescop, ci se așezase într’un fotoliu comod, ba mai avea șl o măsuță la îndemână; în față avea un aparat, pe care se obișnuise să-l vadă pe mesele de laborator. S’ar fi putut crede în laboratorul său și nu lângă lentila telescopului din turnul unui observator astronomic…

Belschi, ca și cum i-ar fi ghicit gândul, îi spuse:

— Noi nu mai folosim astăzi, decât foarte rar, observațiile vizuale: ochiul obosește prea repede, e prea puțin sensibil și nu păstrează imaginea. Activitatea astronomică din clipa de față se bazează în întregime pe fotografii și, în special, astronomia astrală, care vă interesează. Ochiul e folosit numai pentru alegerea obiectivului, care urmează să fie fotografiat și nici pentru asta întotdeauna… Ei, ați dorit să începeți prin a privi o stea… Iată o frumoasă stea dublă — albastră și galbenă — din constelația Hercules. Potriviți aparatul după ochii dumneavoastră, așa cum faceți deobicei… Adică, stați o clipă… Mai bine să sting cu totul lumina, ca să vi se deprindă ochii…

Șatrov își apropie, ochii de lentilele binocularului și potrivi Nimburile cu îndemânare și repeziciune. În centrul cercului negru al câmpului vizual străluceau două stele.foarte apropiate una de alta. Șatrov înțelese îndată, că telescopul nu mărește deloc stelele, așa cum mărește luna sau planetele și își dădu acuma că nu are această putere din pricina distanțelor uriașe cure le despart de pământ. Telescopul le face doar mai strălucitoare, mai conturate, adunând și concentrând razele pe care le împrăștie. De aceea se văd cu ajutorul telescopului milioane de stele, care abia pâlpâie și sunt cu totul inaccesibile ochiului liber.

Departe, înaintea ochilor lui, ardeau scufundate în beznă două luminițe vii, de un alba’stru și un galben minunat, care întreceau cu strălucirea lor orice strălucire a pietrelor prețioase. Aceste minuscule puncte luminoasei dădeau în același timp neîntrecuta senzație a celei mai pure lumini și a unei imense depărtări; jur împrejur, razele lor străpungeau un uriaș abis de întunerec.